Masa de duminică mirosea a supă de găină cu tăieței de casă și a leuștean proaspăt, exact cum îi plăcuse răposatei mele soții timp de patruzeci de ani. În bucătăria mea mică din Drumul Taberei, aburul gros acoperea geamul termopan, lăsând să se vadă doar cerul plumburiu de noiembrie.
În capul mesei stătea el: Bogdan. Avea cămașa călcată la dungă, descheiată la doi nasturi sus, ceasul mare, auriu, cumpărat din banii fetei mele, și rânjetul ăla de om care crede că a prins pe Dumnezeu de un picior fiindcă învârte hârtii pentru niște firme fantomă.
Fata mea, Alina, era la aragaz, cu spatele la noi, tăind friptura de porc. Părea o umbră a copilului vesel de altădată. În ultimii trei ani, de când se măritase cu el, slăbise zece kilograme, iar ochii ei mari și căprui își pierduseră complet lumina.
Bogdan a așteptat până când ușa de la bucătărie a scârțâit când Alina a ieșit pe balcon să ia murăturile. În secunda doi, a scos din servieta de piele un dosar cartonat, verde, și l-a trântit pe mușamaua cu motive florale, chiar lângă solniță. Zgomotul a fost scurt, sec, ca o palmă dată peste obraz.
— Semnează cedarea apartamentului, Sandule, a șuierat el, aplecându-se peste masă atât de mult încât i-am simțit apa de colonie grea, amestecată cu miros de tutun scump. Semnezi donația cu uzufruct sau, jur pe ce am mai sfânt, îi pun Alinei pe masă dosarul cu pozele de la sanatoriu.
Degetele mele noduroase, deformate de artrită și pătate de bătrânețe, s-au strâns pe lingura de inox. Am simțit o arsură în piept, o apăsare veche de care încercam să scap cu două pastile de tensiune în fiecare dimineață. Știa punctul meu nevralgic. Știa singurul lucru care mă putea îngenunchea pe lumea asta.
Pozele despre care vorbea erau dintr-o perioadă neagră, de acum doi ani, când Elena mea se stingea în chinuri la terapie intensivă, iar eu clacasem complet. Căzusem într-o depresie cruntă, mă găsiseră vecinii căzut în hol, nespălat de două săptămâni, fără să mai știu cine sunt.
Mă internase Alina la psihiatrie pentru trei săptămâni ca să mă stabilizeze. Iar el, jigodia, venise în vizită când eram sedat, bărbierit pe jumătate, cu perfuzia în venă și privirea pierdută pe pereții scorojiți. Făcuse poze. Zeci de poze în care arătam ca un cadavru ambulant.
— Îi arăt lu’ fie-ta cine ești cu adevărat, a continuat el cu glas scăzut, dar plin de venin. O legumă care a fost la un pas de balamuc. Și adaug și două hârtii medicale pe care le-am scos eu prin cunoștințe, din care reiese că ai fost diagnosticat cu demență senilă severă. Îți iau tutela într-o lună, moșule.
A scos din buzunarul sacoului un pix greu, argintiu, și mi l-a împins cu degetul arătător până a atins pâinea feliată. În ochii lui nu era doar lăcomie, era disprețul pur al unui parvenit care calcă pe cadavre doar ca să-și schimbe mașina la fiecare doi ani.
— Apartamentul ăsta valorează 110.000 de euro pe Decebal, a șoptit el, rânjind cu dinții strâmbi. Alina crede că vrem să facem un credit să ne luăm o casă la Mogoșoaia. De fapt, îl vând a doua zi după ce semnezi. Iar tu te muți la o garsonieră la Rahova. Ai timp să te gândești până pune ea friptura.
Nu am clipit. Am lăsat lingura să cadă în farfuria aproape goală. Zăngănitul a fost singurul sunet care a spart liniștea apăsătoare. Mâinile îmi tremurau, dar nu de frică, ci de o furie rece, calculată, pe care o ținusem ascunsă sub preș timp de șase luni întregi.
Alina a intrat în bucătărie cu platoul de friptură aburindă. Avea șorțul pătat de sos și încerca să zâmbească, dar mușchii feței îi erau crispați. Se uita când la mine, când la soțul ei, mirosind tensiunea din aer ca un animal hăituit. În casa asta nu mai era liniște de când îi dăduse cheile lui Bogdan.
— Tati, n-ai mâncat supa? E rece? Ți-o încălzesc dacă vrei, a spus ea cu o voce frântă, punând platoul pe masă și privind cu coada ochiului spre dosarul verde pe care Bogdan nu se mai sinchisise nici măcar să-l ascundă.
— Lasă supa, dragă, i-a tăiat-o el scurt, pe un ton tăios, fără măcar să se uite la ea. Vorbeam cu taică-tu despre viitorul nostru. I-am explicat că nu mai poate sta singur aici la vârsta lui, cu inima cum o are. E de acord să treacă apartamentul pe noi, să facem actele la un notar pe care îl știu eu marți dimineață.
Alina s-a albit la față. Știa că ăsta fusese căminul în care crescuse, casa pentru care eu și mama ei muncisem pe șantier și la combinat câte paisprezece ore pe zi, plătind rate la CEC timp de douăzeci și cinci de ani, cu sacrificii pe care generația lui Bogdan nu le va înțelege niciodată.
— Bogdan… am vorbit că nu ne grăbim cu asta, a îngăimat ea, frecându-și mâinile de marginea șorțului. Tati e bine aici, are medicii aproape, parcul vizavi… Nu putem să-l punem pe drumuri acum, chiar înainte de sărbători.
— Tu taci când vorbesc eu, i-a retezat-o el, fixând-o cu o privire care a făcut-o să facă un pas înapoi și să lase privirea în pământ. M-a durut sufletul mai rău decât orice boală să văd cum fata mea, fata unui maistru care nu plecase capul în fața nimănui, tremura în propria ei casă părintească.
— Semnează, Sandule, a apăsat Bogdan pe fiecare silabă, împingând pixul mai aproape de farfuria mea. Nu mă face să deschid plicul de față cu ea. Ar fi păcat să vadă fata ta iubită cum arătai legat de pat la Obregia, salivând pe tine ca un nebun.
În clipa aceea, ceva s-a rupt în mine definitiv. Umilința s-a transformat într-o liniște de gheață. Bogdan crezuse mereu că sunt doar un bătrân expirat care nu știe să folosească altceva decât televizorul și tensiometrul. Uitase că înainte de pensie condusesem o echipă de revizie contabilă timp de două decenii.
În loc să pun mâna pe pix, m-am întins spre telecomanda neagră a televizorului smart de pe perete, pe care mi-l adusese el anul trecut, lăudându-se că a dat o avere pe el. L-am pornit. Ecranul mare a luminat bucătăria, dar n-a apărut niciun canal de știri.
— Ce faci, moșule? Ți-a căzut glicemia? Vrei să te uiți la telenovele acum? a râs el sarcastic, băgându-și o bucată mare de friptură în gură. Ia pixul ăla odată, că n-am toată ziua la dispoziție, am întâlnire la birou la patru.
— La birou n-o să mai ai cu cine să te întâlnești, băiatu’ tatii, am rostit eu rar, cu o voce atât de fermă și adâncă încât râsul i-a înghețat instantaneu pe buze. Am apăsat butonul de sursă și am deschis aplicația de monitorizare privată, conectată la un server pe care un fost coleg de-al meu din poliție mi-l configurase acum o lună.
Pe ecranul televizorului a apărut o transmisie video live, cu o claritate impecabilă. Era chiar biroul lui de contabilitate și consultanță din zona Pipera. Biroul pe care îl deschisese cu banii luați din economiile mele și ale Alinei, sub pretextul unei „afaceri de viitor”.
În cadru nu era doar secretara lui. Erau patru bărbați îmbrăcați în veste negre, cu cagule pe cap și inscripția albă POLIȚIA pe spate, însoțiți de doi comisari de la Direcția de Investigare a Criminalității Economice. Răscoleau fiecare dulap, scoteau unitățile centrale de la calculatoare și îndosariau bibliorafturi întregi.
Chiar în secunda aceea, pe ecran, secretara lui — tânăra aia cu care pretindea că lucrează „până târziu la bilanțuri” — stătea plângând pe un scaun de birou, arătând cu degetul tremurând spre seiful din spatele tabloului. Seif pe care doar Bogdan și cu mine îl știam, pentru că eu îi recomandasem meșterul care îl montase.
Furculița i-a scăpat lui Bogdan din mână și a căzut pe parchet cu un zgomot ascuțit. Fața lui a trecut într-o secundă de la aroganța absolută la o paloare cadaverică. S-a ridicat pe jumătate în picioare, cu ochii ieșiți din orbite, privind la televizor ca și cum ar fi văzut propria lui execuție.
— Ce… ce dracu’ e asta? a bâiguit el, iar vocea nu-i mai suna a bărbat stăpân pe situație, ci a copil prins la furat. De unde ai tu asta? Ce e porcăria asta, Sandule?! Oprește aia!
— E transmisiunea de pe camera pe care ți-a montat-o instalatorul de alarmă acum două săptămâni, i-am răspuns eu calm, fără să-mi ridic tonul. Băiatul ăla pe care l-ai înjurat că ți-a cerut prea mult pe manoperă e nepotul meu de la Focșani. Iar dosarul cu dubla contabilitate, facturile false de motorină și offshore-ul din Cipru sunt de trei zile pe biroul procurorului.
În clipa aceea, telefonul lui mobil a început să sune pe masă, zbârnâind violent pe mușama. Pe ecran scria mare: „ASOCIAT – CRISTI”. N-a apucat să răspundă, fiindcă telefonul s-a oprit și a început să sune din nou, de data asta cu număr ascuns. Nu avea curaj să atingă ecranul.
Alina privea televizorul cu gura căscată, apoi s-a uitat la plicul verde de pe masă și, în final, la bărbatul cu care împărțise patul în ultimii trei ani. Toată teama din ochii ei s-a evaporat într-o secundă, lăsând loc unei scârbe atât de adânci încât a făcut doi pași în spate, îndepărtându-se de el ca de o ciumă.
— Ai crezut că sunt un moș senil pe care poți să-l arunci la gunoi când termini de stors banii din el, i-am spus eu, ridicându-mă în picioare. De data asta nu mi-a mai tremurat niciun mușchi. Am împins dosarul verde cu actele de cedare a casei direct în pieptul lui.
— Ia-ți hârtiile, ginerică. Și ia-ți și pozele. Alina știe foarte bine prin ce-am trecut când a murit mă-sa, fiindcă ea a fost singura care m-a ținut de mână. Tu n-ai fost în stare nici măcar să-i respecți durerea. Ai vrut să-mi iei casa? În treizeci de minute n-o să mai ai nici mașină, nici firmă, nici libertate.
Bogdan a respirat sacadat, s-a uitat la Alina cu o privire disperată, încercând să schițeze o scuză: „Alina, iubi, ascultă-mă, e o înscenare, taică-tu vrea să ne despartă…”. Dar Alina nici măcar nu l-a lăsat să termine. S-a dus la cuier, i-a luat haina de piele și geanta și i le-a aruncat pe preșul de la intrare.
— Ieși, i-a spus ea simplu, fără să țipe, dar cu o forță pe care n-o mai văzusem la ea de dinainte de nuntă. Ieși din casa mamei mele până nu chem eu poliția să te ia direct de aici.
A plecat fără să mai scoată un cuvânt, aproape împiedicându-se de pragul ușii, cu telefonul sunând neîncetat în buzunar. Când ușa de la intrare s-a trântit în urma lui, bucătăria a rămas din nou tăcută. Se mai auzea doar fâșâitul fripturii din farfurie și vocea estompată a procurorului de pe ecranul televizorului.
Alina s-a prăbușit pe scaunul pe care stătuse el, și-a îngropat fața în palme și a început să plângă în hohote. Dar nu mai erau lacrimile de spaimă din ultimii ani. Erau lacrimile unui om care se trezește dintr-un coșmar lung și își dă seama că a scăpat cu viață.
M-am așezat încet lângă ea, i-am pus mâna mea aspră și bătătorită peste umerii care îi tremurau și am tras platoul mai aproape. Pentru prima dată în doi ani, am simțit că aerul din apartamentul meu era din nou curat, fără otravă, fără minciuni și fără frică.
— Mănâncă, tată, i-am șoptit, turnându-i din nou supă caldă în farfurie. De mâine începem curățenia de toamnă. Avem o viață întreagă de recuperat.
