Băieții din microbuzul de Dortmund m-au lăsat direct la poartă, pe la unsprezece noaptea. Aveam palmele crăpate de la var și detergent industrial, iar în buzunarul secret din geacă strângeam un plic cu opt mii de euro. Banii pentru mobila de bucătărie din stejar masiv pe care Costel zicea că a arvunit-o deja la comandă.
Curtea era luminată ca la nuntă. Proiectoarele cu senzori pe care le plătisem din tura de noapte la depozit băteau direct în gardul de fier forjat. În fața garajului nu era doar Loganul vechi, ci și un Passat negru, parcat strâmb, cu portierele deschise.
Din casă bubuiau manelele atât de tare încât vibrau geamurile termopan scumpe, cu trei rânduri de sticlă, pentru care am făcut foamea două luni în barăcile din München. Mirosea a fum de cărbuni, a friptură arsă și a vin vărsat pe cimentul proaspăt turnat.
Mi-am tras geanta mare de rafie pe alee, simțind cum mi se înmoaie genunchii la fiecare pas. Clăparii de lucru încă îmi miroseau a șantier, iar haina mea groasă avea pe mânecă o pată de vopsea albă lavabilă. Mă gândeam că-i fac o surpriză, că-l găsesc dormind în treningul lui rupt și o să sară de gâtul meu de fericire.
Ușa dublă de la intrare era întredeschisă. Pe gresia lucioasă din hol, adusă din Italia pe comandă specială, erau urme de noroi, sticle goale de bere aruncate pe lângă perete și un pantof roșu cu toc subțire, lăsat într-o rână chiar lângă cuierul cumpărat din primii mei bani de diaspora.
Cine e femeia de la masa mea?
În livingul mare era fum gros de țigară de tăiai cu cuțitul. Masa lungă de douăsprezece persoane, pe care o pusesem doar la pomenirea tatălui meu, era plină de farfurii cu oase de pui, platouri de mezeluri ieftine și cutii de pizza unsuroase.
Costel stătea în capul mesei. Era tuns proaspăt, uns cu gel, îmbrăcat în cămașa lui bună de mătase albastră pe care i-o trimisesem de Crăciun la pachet, cu eticheta încă pe ea. Râdea cu gura până la urechi, ținând un pahar de whisky scump într-o mână.
Iar pe genunchiul lui stătea ea. O fată blondă, tunsă scurt, cu unghiile făcute cu gel roșu aprins. Purta rochia mea de catifea vișinie, aia pe care o țineam în dulap învelită în folie de plastic, neatinsă, visând să o îmbrac când vom sfinți casa.
Rochia îi crăpa pe șolduri, fiindcă era mai plină ca mine, dar decolteul era lăsat jos, iar la gâtul ei strălucea lănțișorul de aur cu medalion pe care mi-l lăsase mama când a murit pe patul de spital. Aurul mamei, muncit la sapă, la gâtul unei străine.
Am scăpat geanta de rafie din mână. Zgomotul a fost scurt, un bufnet înfundat, dar a fost de ajuns. Muzica continua să urle din boxele mari, însă doi dintre vecinii de peste drum, care mâncau la masă ca la pomană, s-au oprit cu furculițele în aer.
— Costele! a strigat unul dintre ei, arătând spre ușă cu o bucată de pâine în mână. Vezi că ți-a venit… nemțoaica.
Paharul lui Costel s-a izbit direct de gresie. S-a spart în zeci de cioburi mărunte, iar lichidul maroniu s-a împrăștiat peste covoarele albe, curate, pe care le spălasem la furtun înainte să plec la muncă pe trei luni.
— Elena? a bâiguit el, ridicându-se atât de brusc încât blonda a căzut pe jumătate pe canapea. Ce cauți, fă, aici? Nu trebuia să vii abia la Paștele cailor, peste două săptămâni?
Trădarea din propria familie
Nu am apucat să deschid gura, că din bucătărie a ieșit soacră-mea, tanti Rodica. Venea cu un platou mare de sarmale aburinde, ștergându-și mâinile de un șorț curat. Nu s-a speriat, nu a tresărit, doar a strâns din buzele ei subțiri, cu privirea aia veninoasă pe care o știam de cincisprezece ani.
— Ce-i cu circul ăsta la ușă, fată hăi? a zis soacră-mea, trântind platoul pe masă fără să se uite în ochii mei. N-ai învățat nici după atâția ani de Germania să bați la ușă ca oamenii civilizați? Ai venit să strici cheful la băiat?
Blonda s-a ridicat de pe canapea, trăgându-și fusta în jos cu o mișcare leneșă. M-a măsurat din cap până în picioare: bocancii mei plini de praf, pantalonii de trening jerpeliți, fața mea trasă, arsă de soarele de pe schele, cu cearcăne adânci și vineții.
— Asta-i aia de trimite pachetele? a întrebat fata cu un glas ascuțit, aprinzându-și o țigară subțire fără să ceară voie. Costeluș, mi-ai zis că are contract pe un an și că nu mai calcă pe aici până la toamnă.
Costeluș. Îi zicea Costeluș. Bărbatului meu de patruzeci de ani, pentru care cărasem saci de ciment de patruzeci de kilograme cot la cot cu polonezii și turcii, doar ca să trimit bani acasă și să terminăm etajul cu mansardă.
— Cine ești tu, fă? am întrebat-o, cu vocea scăzută, atât de uscată încât abia am recunoscut-o. Și ce cauți cu rochia mea pe tine? Dă-o jos acum, până nu ți-o rup eu direct de pe spate!
— Ia mai taci din gură, Eleno! a sărit soacră-mea, punându-se scut în fața blondei. Ramona e fată de familie bună, nu slugă la străini ca tine. Băiatul meu are nevoie de o femeie tânără lângă el, nu de o uscătură care vine o dată pe an cu un pumn de euro și se crede regină!
Toți de la masă tăceau chitic. Vecinii cu care copilărisem, verii lui Costel pe care îi împrumutasem cu bani de nuntă fără să le cer un leu dobândă, toți se uitau în farfurii, mestecând din carnea cumpărată cu banii munciți de mine.
Furtuna din casa mea
Mi-am lăsat geaca să cadă pe podea. Plicul cu cei opt mii de euro a alunecat din căptușeală și a căzut pe ciment cu un zgomot sec. Costel s-a uitat la plic, iar ochii i-au sclipit de lăcomie, făcând o jumătate de pas înainte să-l ridice.
Am pus bocancul cu bombeu de fier peste plic. L-am apăsat cu toată greutatea corpului meu chinuit, până când am simțit hârtia trosnind sub talpă. Costel s-a oprit, cu fața roșie de la băutură și de la ciudă.
— Te-ai boierit, Costele, nu? i-am spus, privind drept în ochii lui mici și fugari. Te-ai făcut stăpân pe spinarea mea. Ți-ai adus și târfa în patul unde m-am culcat eu cu spatele rupt de durere înainte să plec pe drumuri?
— Nu vorbi așa de Ramona! a mârâit el, încercând să pară bărbat în fața musafirilor. Ai stat ca nebuna prin Germania, ai uitat că ai bărbat acasă! Ce voiai, să mă călugăresc pentru tine? Banii pe care i-ai trimis sunt ai familiei, nu ai tăi!
— Ai familiei? am urlat, iar vocea mea a spart aerul greu din încăpere ca o lamă de topor. Care familie, măi lepră? Când plângeam în containerele alea neîncălzite și mâncam pâine cu margarină ca să nu cheltuiesc euroii, pentru cine trăgeam?
Am urcat scările în goană. Costel a venit după mine gâfâind, împiedicându-se pe treptele de marmură. În dormitorul mare, patul nostru matrimonial era răvășit. Pe noptieră zăceau cremele ei ieftine, parfumul meu scump era golit pe jumătate, iar din dulap toate hainele mele fuseseră aruncate în doi saci negri de gunoi, înghesuiți pe balcon.
M-am întors spre el cu o privire care l-a făcut să se lipească de tocul ușii. Nu mai plângeam. Îmi secaseră ochii de la praful de șantier și de la atâta umilință. Tremuram doar din fălci, simțind cum mi se încleștează dinții până la sânge.
— Ieșiți afară, am zis încet, dar atât de apăsat încât a înghețat. Toți. Tu, mă-ta, amanta ta și toți paraziții care ronțăie la masa asta. Aveți zece minute să vă cărați din curtea mea, până nu iau toporul de la lemne.
— Tu cui îi spui să iasă, nebuno? a strigat Costel, dându-și pieptul în față, sprijinit de perete. Asta-i casa mea! Eu am stat aici zi de zi cu meșterii! Eu am supravegheat turnarea plăcii! Nu mă dai tu afară din munca mea!
Bomba care i-a înghețat pe toți
Am băgat mâna în geanta veche de piele pe care o purtam la gât, sub pulover. Am scos un dosar subțire, din plastic albastru, îndoit la colțuri. Erau actele casei, copiile legalizate pe care le țineam cu mine peste tot, de frica hoților.
Am coborât scările încet, cu pași grei. Muzica se oprise. În sufragerie era o liniște de mormânt, se auzea doar respirația grea a soacră-mii și tocurile blondei care dădea nervoasă din picior pe parchetul laminat.
— Costele, am zis, punând dosarul pe marginea mesei, chiar lângă sticla de băutură. Ai uitat un singur lucru când te-ai crezut boier pe moșie. Ai uitat de ce banca nu ți-a dat ție nici măcar o sută de lei credit acum patru ani.
S-a albit la față dintr-o dată. Ochii lui s-au micșorat, privindu-mă ca pe o fantomă. Își amintea. Popririle de la executori pentru jocurile de noroc și datoriile vechi, procesele pe care le avusese cu fosta lui firmă de transport.
— Terenul e moștenire curată de la tata, doar pe numele meu, am continuat, vorbind rar, ca să audă fiecare vecin prezent la masă. Autorizația de construcție e pe numele Elena Dumitru. Titlul de proprietate e doar pe Elena Dumitru.
Blonda s-a uitat lung la Costel, clipind des din genele false. Soacră-mea a rămas cu gura căscată, cu mâna sprijinită de speteaza scaunului, dar nu mai avea curaj să scoată un sunet.
— Iar creditul ipotecar pentru finisaje e plătit direct din contul meu bancar din Germania, unde salariul tău n-a existat nici măcar o secundă. Tu, Costele, nu exiști în actele casei ăsteia nici cât o cărămidă din coșul de fum.
— Elena… hai, măi fată, să vorbim ca oamenii, a îngăimat el, coborând tonul la o milogeală grețoasă. Nu se face așa, de față cu lumea. Am greșit și eu, am băut un pahar, dar am muncit împreună atâția ani… nu poți să mă arunci în drum.
— Ai zece minute, am repetat, scoțând telefonul din buzunar. La și un sfert sun la 112 și declar violare de domiciliu pentru toată șezătoarea asta. Iar tu, domnișoară… dă jos rochia aia acum, sau pleci în pielea goală pe drumul județean.
Vecinii s-au ridicat primii, fără să salute, strecurându-se pe lângă pereți ca șobolanii pe corabie. Blonda a început să urle la Costel, trăgând de fermoarul rochiei mele cu atâta ciudă încât s-a auzit cum se sfâșie cusătura la spate.
— Mi-ai zis că e casa ta, ratatule! a țipat ea, aruncând rochia pe podea și rămânând doar în lenjerie în fața tuturor. Mi-ai zis că ești om de afaceri și că aia din Germania e doar o rudă îndepărtată care vă trimite rente!
I-am privit cum își strâng lucrurile în sacoșe de plastic, în timp ce noaptea rece intra prin ușa lăsată perete în perete. Costel căuta disperat cheile de la Passat, dar i le luasem deja de pe masă și le băgasem adânc în buzunarul meu de la geacă.
— Mașina e luată pe numele meu, Costele, i-am șoptit când a trecut pe lângă mine, târându-și geanta cu haine vechi. Mergi pe jos cu doamna. E aer curat afară, face bine la beție.
Când am încuiat ușa mare pe dinăuntru și am tras zăvorul greu de fier, casa a rămas într-o tăcere adâncă, rece. Mirosea încă a fum și a parfum ieftin, dar aerul începea să se limpezească.
M-am așezat pe treapta de marmură a scării, cu plicul de opt mii de euro în poală. Mi-am privit mâinile pline de bătături, cu unghiile tăiate din carne, și pentru prima dată în patru ani de zile am simțit că aerul pe care îl respir e doar al meu.
