Tabla porții a zăngănit scurt, de parcă dăduse cineva cu piciorul direct în broască. Am tresărit pe prispă, cu oala de sarmale în brațe, crezând că-i poștașul cu pensia mătușii sau vreun curier rătăcit pe ulița noastră neasfaltată din marginea Bârladului.
Câinele, un metis bătrân legat lângă magazia de lemne, nici măcar n-a lătrat cu putere. A scos doar un schelălăit scurt, răgușit, trăgând de lanț înapoi spre coteț, de parcă simțise dincolo de gard un miros de boală și de haine nespălate.
Am lăsat cratița fierbinte pe masa din foișor și mi-am șters mâinile umede de șorț. Dincolo de șipci se vedea o siluetă cocoșată, sprijinită într-un toiag noduros de alun, cu o sacoșă albastră de rafie trântită în noroiul proaspăt lăsat de ploaia de dimineață.
Când am tras zăvorul greu de fier, aerul rece de octombrie mi-a lovit fața. În fața mea stătea o arătare de om, îmbrăcată într-o geacă de fâș roasă la coate, cu gulerul unsuros și cu dinții din față lipsă, rânjind galben spre curtea mea betonată și casa cu etaj.
„Ce cați, măi omule, la poarta mea?”, l-am întrebat scurt, fără să deschid de tot aripa de fier. Nu l-am recunoscut în prima secundă. Trecuseră cincisprezece ani, doi ani de plâns în hohote pe sub schele în Italia și alți zece de spălat bătrâni la fund ca să ridic zidurile astea cărămidă cu cărămidă.
„Ia te uită la ea ce boieroaică s-a făcut…”, a scuipat el în țărână, fix la marginea cizmelor mele de cauciuc. Vocea aceea spartă, îngroșată de tutun ieftin și rachiu de tescovină, mi-a tăiat respirația mai rău decât o palmă primită peste ochi.
Era Marian. Bărbatul cu care fusesem cununată la biserică, omul care mă lăsase într-o noapte de noiembrie fără buletin, fără un leu în buzunar și cu burta la gură, urlând în scara blocului că el nu crește bastarzi și că pleacă în Spania cu cineva mai tânără.
„N-ai ce căuta aici. Fă trei pași înapoi pe drumul public sau dau drumul la câine”, i-am zis printre dinți, simțind cum mi se strânge carnea pe mine de scârbă. Mâna îmi tremura pe mânerul porții, dar nu de frică, ci de un dezgust care-mi venea direct din stomac.
„Nu te mai umfla așa în pene, Simono!”, a ridicat el tonul, uitându-se repede în stânga și-n dreapta, să vadă dacă-l aude cineva. „Crezi că nu știu ce vilă ți-ai tras? Toată lumea din sat știe că te-ai întors din străinătate cu sacii de euro!”
Peste drum, perdeaua de la bucătăria lui tanti Rodica s-a mișcat discret. O știam pe bătrână, nu scăpa nimic din ce mișca pe uliță, iar Marian știa exact ce face: voia circ, voia să mă facă de rușine în fața vecinilor ca să-i deschid ușa doar ca să tacă dracului din gură.
„Nu-ți dau niciun ban, auzi? Pleacă la curvele tale cu care ai fugit când eu nu aveam bani nici de un litru de lapte!”, i-am șuierat, făcând semn să trântesc poarta. El a băgat însă vârful cizmei crăpate între stâlp și foaia de tablă, blocând închiderea cu o forță disperată.
„Nu plec nicăieri, fă! Sunt bătrân, am diabet și mi-au tăiat pensia de boală pe caz de boală la comisii!”, a urlat el de data asta din toți rărunchii, scuipând stropi mici de salivă pe gard. „Sunt tatăl fetei! Unde e Mara? Să iasă fata mea afară să-și vadă tatăl!”
Cuvintele lui au căzut peste curte ca o găleată de lături. Copilul meu, sufletul meu pe care l-am crescut singură, lăsată la mila maică-mii care muncea cu ziua la prășit ca să avem bani de pamperși, era pomenită de lepra asta de om care nu trimisese o ciocolată în 15 ani.
„Mara nu are tată. În certificatul ei e o linie trasă cu pixul roșu, pentru că n-ai vrut s-o recunoști nici la starea civilă, ai zis că-i a poștașului”, i-am amintit eu, cu maxilarele încleștate atât de tare încât mă dureau măselele.
Marian a scos un rânjet hâd și a băgat mâna în sânul hainei de fâș. A tras de acolo un teanc de foi împăturite în patru, murdare pe margini de grăsime și pătate de cafea, fluturându-le pe sub nasul meu ca și cum ar fi ținut actul de proprietate al vieții mele.
„Crezi că-s prost, Simono? Am fost la avocat la Vaslui, la ăla ieftin de lângă gară. Mi-a zis clar: dacă fac testul de paternitate la tribunal, Mara e obligată de lege să-mi plătească pensie de întreținere! O dau în judecată pe ea și pe tine dacă nu-mi deschizi!”
Am simțit cum mi se taie genunchii pentru o fracțiune de secundă. Nu de frica tribunalului, ci de ticăloșia fără margini: omul ăsta venise să-și vândă propriul sânge, voia să-și paraziteze fiica pe care o condamnase la foame încă din pântece, doar ca să aibă bani de băutură.
„Așa ai făcut și cu maică-ta înainte să moară?”, l-am întrebat, privindu-l fix în ochii tulburi, spălăciți de alcool. „I-ai mâncat pensia de CAP până a închis ochii pe o saltea plină de paie, și pe urmă ai vândut pământul pe doi lei ca să pleci cu Lenuța la căpșuni?”
„Lenuța m-a dat afară acum două luni!”, a scăpat el porumbelul, trădându-se fără să vrea, cu o voce care a trecut brusc de la aroganță la o milogeală grețoasă. „Mi-au luat spaniolii mașina, n-am casă, n-am unde să dorm la iarnă… Simono, sunt om bolnav, mă curăț pe șanțuri!”
Asta era marea lui armă: se folosea de mila mea de femeie, aceeași milă pe care o călcase în picioare în tinerețe când venea beat noaptea și spărgea farfuriile pe jos dacă ciorba nu era clocotită. Se baza pe faptul că o mamă se înmoaie mereu când aude de boală și moarte.
Ușa casei s-a deschis cu un scârțâit scurt. Am auzit pașii maică-mii pe ciment, târșâind papucii de pâslă, și apoi vocea limpede, curată, a Marei: „Mamă? Cine strigă la poartă? E bărbatul ăla de care se plânge tanti Rodica pe geam?”
Când a văzut-o, ochii lui Marian s-au mărit. Mara avea cincisprezece ani, era înaltă, purta un hanorac larg și avea părul strâns într-o coadă de cal, leit tatăl meu la privire, cu ochii aceia căprui adânci și sprâncenele drepte. N-avea nimic, dar absolut nimic din trăsăturile lui de javră.
„Fata tatei…”, a început el un bocet fals, întinzând o mână murdară printre barele de fier. „Uită-te la mine, Mara! Eu sunt tatăl tău adevărat, sângele tău! Maică-ta te-a mințit toți anii ăștia, nu m-a lăsat să vin la tine, a vrut să mă șteargă de pe fața pământului!”
Mara s-a oprit la doi pași în spatele meu. Nu s-a speriat, n-a plâns și nu s-a ascuns după fusta mea. S-a uitat la el de sus până jos, de la căciula găurită până la sacoșa de rafie murdară de pe uliță, cu o răceală care mi-a amintit de propria mea durere adunată în nopțile din Verona.
„Tată?”, a spus Mara, iar cuvântul a sunat ca o piatră aruncată într-un geam. „Tatăl meu a fost mama când muncea în două schimburi și-mi trimitea pachete cu biscuiți și caiete de școală. Dumneata ești doar un moș beat care face mizerie în fața porții noastre.”
Fața lui Marian s-a schimonosit într-o secundă. Toată masca de victimă i-a căzut pe jos: „Așa te-a învățat târfa asta să vorbești cu părintele tău? Nerecunoscătoarei! Vă dau în judecată, vă iau și pielea de pe voi, vă scot la licitație casa asta ridicată din bani dubioși!”
Atunci s-a rupt ceva în mine. Nu frica, ci ultimul gram de răbdare românească care te face să taci „ca să nu zică satul”. Am deschis poarta larg, de s-a izbit cu zgomot de gardul de beton, și am ieșit direct în uliță, fix în fața lui, lăsându-l cu mâinile în aer.
Tanti Rodica ieșise deja la gardul ei cu o mătură în mână, nea Vasile de la colț opri bicicleta, iar alți doi vecini se uitau peste șipci. Toată ulița era ochi și urechi, așteptând să vadă dacă mă prăbușesc, dacă plâng sau dacă-l bag în casă de gura lumii.
„Ia ascultă aici, Marian!”, am vorbit tare, atât de limpede încât s-a auzit până la capătul drumului. „Ai plecat acum 15 ani și mi-ai zis să mă arunc de pe pod cu copilul în burtă că ție nu-ți pasă dacă trăim sau crăpăm. Mi-ai lăsat datoriile la CAR și chiria neplătită pe trei luni!”
El a făcut un pas înapoi, intimidat de faptul că nu cedam. Încerca să bage foile alea mototolite la loc în buzunar, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât i-au scăpat în șanț, chiar în apa stătută și neagră amestecată cu frunze putrede.
„Casa asta e ridicată cu spatele meu rupt la cărat tăvi de pâine și spălat bătrâni paralizați, nu cu mila nimănui!”, am continuat, apropiindu-mă de el până când i-am simțit duhoarea de tutun prost. „Iar fata asta pe care o ameninți cu judecata n-are nicio datorie la tine, că n-ai plătit un leu de pâine pentru ea!”
Am băgat mâna în buzunarul șorțului. Aveam o bancnotă de zece lei mototolită, restul de la pâinea cumpărată dimineață de la magazinul din colț. Am întins mâna și i-am dat drumul pe jos, chiar pe pantoful lui rupt, lângă sacoșa albastră de rafie.
„Ia banii ăștia de microbuz și cară-te la gara din Vaslui. Dacă te mai prind o singură dată că pui mâna pe clanța mea sau că-i adresezi un cuvânt fetei mele, nu chem avocatul, chem poliția și scot toate plângerile vechi de violență domestică pe care le-ai lăsat în urmă!”
S-a lăsat o liniște mormântală pe uliță. Singurul sunet era vântul care foșnea prin nucul bătrân din curte. Marian s-a uitat la bancnota din noroi, apoi la vecinii care-l priveau cu scârbă, fără ca măcar unul să sară să-i ia apărarea sau să-i zică o vorbă bună.
S-a aplecat greu, cu oasele pocnind, a cules hârtia udă din țărână și și-a tras sacoșa pe umăr fără să mai scoată un sunet. Mergea împleticit, târându-și ciubotele pe pietriș, cu capul băgat în umeri ca un câine bătut care știe că nu mai are ce căuta la stână.
Am intrat în curte, am tras zăvorul de fier și am pus lacătul cel mare. Mara mă aștepta pe alee; nu a zis nimic, doar m-a cuprins strâns pe după gât, lipindu-și fruntea caldă de obrazul meu aspru. Am intrat amândouă în casă, iar ușa s-a închis definitiv în urma noastră.
