Filtrele de pe ecran îmi netezeau cearcănele, dar vălul negru din dantelă de la Gucci făcea toată treaba. Trebuia să par distrusă, sfâșiată, o văduvă tânără rămasă singură pe lume într-o vilă cu etaj din Otopeni.
În fața mea, sicriul din mahon masiv costa șase mii de euro, plătit direct din contul de firmă al lui Mihai. Îl țineam închis ermetic, chipurile din respect pentru „suferința lui subită”.
Cinci mii de oameni erau intrați pe live. Curgeau inimioarele, trandafirii virtuali și comentariile pline de jale: „Fii tare, Elena!”, „Dumnezeu să-l ierte, ce om de aur a fost domnul Mihai!”.
Am lăsat o singură lacrimă să-mi alunece pe obraz, exact când am întors camera telefonului spre coroana de garoafe albe. Scria mare pe panglică: „Nu te voi uita niciodată, soțul meu iubit”.
În sinea mea, număram altceva. Număram cele opt capete de tractor parcate în curtea de la Chitila și milioanele de lei blocate în conturile de transport la care abia așteptam să pun mâna.
Doctorul de la salvare trecuse „stop cardio-respirator” pe fișă fără să clipească. La patruzeci și opt de ani, bărbații ca Mihai, plini de grăsime și stresați de afaceri, pică pe capete în țara asta.
Nimeni nu bănuia nimic, nici măcar frații lui veniți de la țară, cu hainele mirosind a naftalină și cu fețele schimonosite de bocet. Mihai era în pământ, iar eu eram, în sfârșit, liberă.
După patruzeci de zile, doliul meu arăta mai degrabă a petrecere de nuntă. Am închiriat cel mai scump salon de evenimente din nordul Bucureștiului, cu candelabre de cristal și marmură lustruită ca-n reviste.
Nu am vrut colivă clasică și lumânări de doi lei împărțite în batistă. Am comandat platouri cu mușchi de vită, creveți și vin de trei sute de lei sticla, să vadă toată mahoneria cine a rămas stăpână.
Stăteam în capul mesei, cu unghiile proaspăt făcute cu ojă neagră și telefonul așezat pe trepied în fața mea. Eram iar în direct, transmițând „praznicul de pomenire” pentru urmăritorii mei.
La a treia masă stătea cumnatul meu, Costel. Cu palmele lui crăpate de muncă la atelierul mecanic din provincie, învârtea o furculiță de argint și se uita la mine de parcă voia să mă scuipe.
— Elena, de ce vinzi camioanele? a strigat Costel peste muzica de jale pusă la boxe. Nici n-a ieșit certificatul de moștenitor și ai pus anunțuri pe net cu Scaniile lui Mihai!
Toată sala a tăcut. Chelnerii s-au oprit cu tăvile în mâini, iar neamurile lui Mihai au început să murmure, dând din cap. Mi-am aranjat inelul cu diamant pe deget și am râs scurt, rece.
— Pentru că firma e a mea acum, Costele, i-am retezat-o tare, să se audă bine pe microfonul telefonului. Tu vezi-ți de șuruburile tale de la Vaslui și lasă afacerile grele pe seama mea.
— Ai grăbit groapa lui frate-miu, femeie! a urlat el, ridicându-se în picioare cu fața vânătă de furie. Mihai nu era bolnav de inimă! În viața lui n-a luat o pastilă până nu te-ai mutat tu cu el!
L-am privit cu un dispreț suveran și am făcut semn discret la bodyguarzii de la intrare. Dacă țăranul ăsta credea că-mi strică mie spectacolul de fațadă, se înșela amarnic în fața lumii bune.
— Afară cu el, am șoptit calm în lavalieră, zâmbind amar către camera telefonului. „Iertați-l, oameni buni, durerea îi ia mințile”, am adăugat pentru cei șapte mii de oameni care priveau live-ul.
După ce Costel a fost împins pe scările de la intrare, mi-am reluat rolul de sfântă îndurerată. Am ciocănit cu unghiul într-un pahar de cristal și m-am ridicat în picioare în fața întregii săli.
— Am pregătit o surpriză pentru Mihai al meu, am spus, ștergându-mi un colț al ochiului. Un colaj cu pozele noastre din vacanțele din Dubai și Grecia, să ne amintim cât de fericiți am fost.
Luminile din salon s-au stins brusc. Pe peretele din spate, un videoproiector uriaș a pornit cu un bâzâit metalic, luminând fețele buhăite ale rudelor și hainele scumpe ale partenerilor de afaceri.
Dar pe ecran n-a apărut nicio plajă și niciun zâmbet din vacanță. A apărut o imagine alb-negru, cu rezoluție aspră, filmată de sus, dintr-un unghi pe care îl știam mult prea bine: bucătăria noastră.
În filmare se vedea blatul de marmură neagră. Eu eram acolo, în capotul roz de mătase, ținând o linguriță de inox într-o mână și un borcănaș mic, maroniu, fără etichetă, în cealaltă mână.
M-am albit la față. Vocea mi-a înghețat în gât. Pe ecran, mă aplecam deasupra ceștii de cafea a lui Mihai, zdrobeam trei pastile mici între două linguri și le vărsam pudra fină în spuma neagră.
Sunetul din sală era amplificat prin boxele mari: se auzea respirația mea grea din bucătărie și zăngănitul metalic al linguriței amestecând otrava în lichidul fierbinte. O liniște de mormânt a cuprins totul.
Nimeni nu mai respira. Oamenii se uitau când la ecranul gigantic, când la mine, împietriți pe scaune. Pe telefon, comentariile o luaseră razna: „Ce e asta?”, „Doamne sfinte, l-a omorât în direct!”.
Am fugit spre pupitrul de sunet, împiedicându-mă în trena rochiei de doliu. „Opriți dracului mizeria asta!”, am răcnit eu cu o voce spartă, animalică, pierzându-mi orice urmă de eleganță și rafinament.
Băiatul de la sunet nu mai era la pupitru; cablurile erau legate cu lacăte grele de metal. Proiecția continua fără oprire, arătându-mă cum puneam cana pe masa unde Mihai citea ziarul dimineața.
În secunda următoare, ușile duble ale restaurantului s-au izbit de perete cu un zgomot de tunet. Curentul rece de afară a stins o parte din lumânările de pe mese, aducând un miros de ploaie și asfalt.
Patru bărbați în veste negre antiglonț au intrat primii, urmați de doi procurori cu mape voluminoase sub braț. Dar în spatele lor nu era vreun polițist oarecare. În spatele lor pășea un bărbat înalt, lat în umeri.
Purta un palton gri închis, călcat impecabil, și pantofi curați. Părul lui tuns scurt era grizonat la tâmple, iar ochii aceia mici și tăioși mă fixau direct, fără să clipească măcar o dată.
Era Mihai. Omul pe care îl băgasem în pământ cu patruzeci de zile în urmă, omul pentru care plânsesem la comandă și căruia îi vândusem deja două camioane pe sub mână, stătea pe picioarele lui.
Soacra mea a leșinat instantaneu, căzând cu capul pe fața de masă plină de sosuri. Câteva femei au început să țipe ascuțit, iar bărbații s-au tras înapoi de la mese, dărâmând scaunele de frică.
— Îți place pomana, Eleno? a întrebat Mihai. Vocea lui groasă a răsunat în difuzoare, pentru că ținea în mână un microfon fără fir. N-ai așteptat măcar să se așeze pământul bine, ai trecut direct la vânzări.
Picioarele mi s-au tăiat complet și m-am prăbușit în genunchi pe marmura rece. Tremuram din toate încheieturile, privind când la fantoma din fața mea, când la ecranul unde otrava încă se dizolva în cană.
— Nu se poate… tu erai mort… doctorul a zis… am îngăimat eu, cu buzele uscate, incapabilă să-mi mai controlez mușchii feței. Sicriul a fost băgat în cavou, am aruncat pământ peste tine!
— În sicriu au fost saci cu nisip și o manechină de plastic, tâmpito, a zis Mihai, apropiindu-se la doi pași de mine. Credeai că sunt orb? Am simțit gustul metalic în cafea din a doua săptămână.
S-a aplecat ușor peste mine, atât de aproape încât i-am simțit parfumul lui aspru de tutun și colonie ieftină. Nu era nicio fantomă; era un om viu, din carne și oase, care mă privise cum mă îngrop singură.
— Am fost la IML înainte să apuci tu să mă termini de tot, a șoptit el rece. Procuratura mi-a dat actele de identitate false și am stat patruzeci de zile într-o pensiune la munte, așteptând să muști momeala.
Unul dintre polițiști a pășit în față, trăgându-mi brațele la spate cu o mișcare bruscă. Metalul rece al cătușelor mi-a strâns încheieturile atât de tare încât mi-a tăiat pielea fină dată cu cremă scumpă.
— Elena Stanciu, ești arestată pentru tentativă de omor calificat cu premeditare și fals în înscrisuri, a rostit ofițerul pe un ton mecanic, împingându-mă în sus de la podea fără pic de milă.
Pe masă, trepiedul încă stătea în picioare. Telefonul meu transmitea totul, fiecare secundă de umilință și groază, în fața a douăzeci de mii de oameni conectați acum pe live, lăsând comentarii de batjocură.
Mihai s-a întors către camera telefonului meu, a zâmbit scurt către ecranul plin de inimioare ironice și a apăsat cu degetul mare pe butonul roșu. Ecranul s-a stins, iar lumea mea s-a prăbușit în beznă.
