Mâna lui Costel mi s-a încleștat pe braț atât de tare încât i-am simțit unghiile tăindu-mi carnea prin bluza subțire de capot. Pentru un om care nu mai vede lumina soarelui de trei ani, lumea se măsoară în zgomote, mirosuri și frică.
Mirosul lui Costel nu mai era de mult cel de copil care venea asudat de la scăldat, ci puțea a tutun ieftin, a rachiu băut pe fugă și a disperare. Lângă el, nora mea, Gina, foșnea nervoasă într-o geacă de fâș, tropăind mărunt pe pietrișul din curte.
„Hai, mamă, calcă odată, că n-avem toată ziua la dispoziție!”, mi-a urlat el direct în ureche, smucindu-mă spre poartă. Picioarele mi s-au împleticit în papucii de gumă și am scăpat pe jos plasa de la Catena în care îmi pusesem pastilele de inimă.
Am auzit cutiile de carton pocnind sub călcâiul Ginei, care le-a strivit fără să clipească. „Urcă în dubă și taci, că azilul e oricum prea luxos pentru o bătrână oarbă!”, a șuierat ea, cu vocea aia ascuțită care-mi mâncase sufletul în ultimii cinci ani.
Motorul unei dube hârbuite duduia la uliță, scoțând un fum înecăcios de motorină arsă. Șoferul tocmit de ei claxona scurt, semn că se grăbea să scape de povară. Îmi vânduseră bătătura, grădina cu pruni și casa bătrânească pe care o ridicasem cu răposatul meu bărbat, cărând cărămidă cu brațele.
Poarta părintească încuiată cu lanț străin
După gard, am auzit o tuse cunoscută și un foșnet de fuste. Era leana lui Vasile, vecina mea de-o viață, dar n-a îndrăznit să zică un cuvânt; în satul nostru, nimeni nu se bagă când copilul își calcă părintele în picioare, de frica blestemelor sau de rușinea lumii.
„Costele, maică…”, am șoptit eu, căutându-i fața cu palma tremurândă, cu degetele noduroase de atâta sapă. „Lăsați-mă măcar în bucătăria de vară, dorm pe lada de zestre, nu vă cer o bucățică de pâine… Nu mă duce la străini, că mor de inimă rea până la toamnă.”
În loc de răspuns, fiul meu mi-a smuls mâna și mi-a răsucit degetul inelar. Am scos un țipăt când mi-a tras cu forța verigheta de aur, singura amintire care-mi rămăsese de la cununia din ’78. „Oricum n-ai ce face cu ea acolo, la nebuni ți-o fură îngrijitoarele din prima noapte”, a mormăit el rece.
Gina râdea înfundat, butonând telefonul cu unghiile ei lungi din plastic. „Taci odată, bătrâno, că ne aude tot satul și avem cumpărătorul la poartă! Ai semnat procura, s-a terminat cu boieria. Trebuie să închidem creditul la bancă și să luăm apartamentul cu trei camere în rate la oraș.”
Eram doar un sac de cartofi pentru ei, o povară care mirosea a ceai de tei și a bătrânețe, un obstacol între ei și o grămadă de bani. M-au împins cu spatele de ușa de tablă a dubei; fierul era rece și unsuros, iar șoferul mă privea cu lehamite prin geamul coborât, trăgând dintr-o țigară fără filtru.
Cumpărătorul din mașina neagră
Chiar când Costel încerca să mă salte cu genunchii pe treapta dubei, pietrișul de pe uliță a scrâșnit violent sub roțile unei mașini grele. Un huruit înfundat, de motor puternic, a acoperit duduiala dubei ruginite. S-a lăsat o tăcere ciudată, tăiată doar de lătratul unui câine din vale.
„A venit!”, a chiuit Gina, aranjându-și geaca și scuipând guma pe jos. „Fii atent, Costele, să nu lași un leu din preț! O sută douăzeci de mii de euro a zis domnul, banii jos, cum ne-am înțeles la telefon. Bag-o odată pe mă-ta înăuntru să nu vadă omul ce mizerie avem aici!”
O portieră s-a trântit cu un zgomot înfundat, scump, iar pe uliță s-a răspândit un miros tare de parfum bărbătesc, amestecat cu miros de piele nouă. Pașii cumpărătorului erau rari, apăsați, călcând cu o siguranță care a făcut ca vocea arogantă a lui Costel să se transforme într-o slugărnicie grețoasă.
„Să trăiți, domnule inginer! V-am așteptat!”, s-a gudurat fiul meu, întinzând o mână pe care celălalt nici măcar n-a băgat-o în seamă. „Totul e gata, casa e eliberată complet, bătrâna pleacă la un cămin privat chiar acum. Putem merge la birou să numărăm banii și să semnăm hârtiile definitive.”
Omul din fața noastră n-a zis nimic câteva secunde lungi, în care am auzit doar vântul mișcând frunzele nucului bătrân. Apoi, vocea lui a căzut ca o lamă de secure: „Nu mergem la niciun birou până nu văd actele originale de proprietate. Unde este titlul din 1991 și extrasul de carte funciară curat?”
Costel a început să se fâstâcească, căutând într-o mapă de plastic cartonată. „Păi… avem procura notarială făcută acum două săptămâni, cu amprenta mamei, legalizată frumos! Și copia după testamentul tatălui meu… e totul beton, domnule, n-aveți nicio grijă, vă garantez eu!”
Secretul care a aruncat totul în aer
„Băiatu’, tu mă crezi prost?”, a tunat vocea cumpărătorului, iar tonul lui m-a făcut să tresar în mod ciudat, de parcă o amintire îngropată de zece ani încerca să iasă la suprafață. „Eu nu cumpăr fân de la marginea șanțului. Am cerut originalul pe care bătrâna îl ținea în grinda casei mari.”
„Păi l-am căutat peste tot, domnule, nu mai există!”, a intervenit Gina, isterizată, apropiindu-se de el cu pași mari. „Moșul a murit acum cinci ani, bătrâna e oarbă și senilă, a uitat unde l-a pus! Procura are putere de lege, luați casa sau chemăm alt cumpărător din București?”
Bărbatul a făcut doi pași mari spre mine, iar eu m-am chircit de frică, crezând că vrea să mă lovească. În schimb, am simțit o mână mare, aspră, dar neașteptat de caldă, așezându-se pe umărul meu firav. Mirosea a praf de șantier, dar dedesubt era mirosul de mentă sălbatică pe care îl culegeam eu odată din luncă.
„Mamă Marie… deschide puțin ochii și ascultă-mă bine”, a spus bărbatul, iar vocea lui nu mai era aspră deloc, ci tremura adânc, din piept. „Nu te mai teme de lichelele astea două. Că nu te duce nimeni la niciun azil de nebuni.”
Costel a amuțit pe loc, scăpând mapa din mână în pulberea drumului. „Cine… cine ești tu, mă?”, a îngăimat el, dând un pas înapoi. Bărbatul și-a dat jos ochelarii de soare, i-am auzit rama pocnind ușor când i-a agățat la piept, iar leana de peste drum a scos un țipăt din spatele gardului.
„Sunt fratele tău, nemernicule”, a rostit cumpărătorul, iar cuvintele lui au căzut ca un trăsnet peste uliță. „Ăla despre care le-ai spus tuturor că a murit într-un șanț în Spania, ca să poți împărți pământul cu mă-ta de una singură și să-i iei pensia de urmaș! Dan sunt, Costele. M-am întors.”
Plata rușinii și dreptatea mamei
Gina a albit la față și a început să se sufoce, dând din mâini ca o găină beată: „Dănuț… dar noi am crezut… ne-a zis cineva din Valencia că ai avut accident… n-am știut!”. Minciuna i se împrăștia printre dinți fără nicio rușine, dar Dan nici măcar nu s-a uitat la ea.
M-am sprijinit de pieptul lui Dan și am simțit stofa scumpă a hainei lui, dar sub ea bătea aceeași inimă de copil pe care îl crescusem cu mălai copt pe plită. „Băiatul meu…”, am plâns eu pentru prima oară fără durere, lăsând lacrimile să-mi spele fața prăfuită. „Te-am știut viu. Te-am visat în fiecare post.”
„Am aflat de la leana ce pregăteați”, a spus Dan, întorcându-se spre Costel cu ochii scăpărând de o furie rece, calculată. „Am plătit o firmă de detectivi și un avocat din Iași. Procura aia pe care i-ai pus degetul mamei pe când zăcea cu febră e atacată în instanță de ieri dimineață. Titlul original de proprietate e la mine, scos de la arhivă.”
Din spatele mașinii lui Dan a apărut o mașină albă cu girofar albastru, care oprise discret la colțul uliței. Doi polițiști de la secția rurală au coborât agale, ținând niște dosare sub braț. „Domnul Costel? Avem o plângere penală pentru tentativă de înșelăciune, fals în înscrisuri oficiale și sechestrare de persoană.”
Costel s-a prăbușit efectiv în genunchi pe marginea șanțului, lângă plasa mea de medicamente călcată în picioare. Gina urla deja la el, dând vina pe el: „Tu m-ai pus, dobitocule! Tu ai zis că scăpăm de bătrână și luăm banii! Eu n-am vrut, domnule polițist, el a tras de mine!”. Își aruncau vina unul altuia ca doi câini turbați.
Dan m-a ridicat pe sus cu o ușurință care m-a făcut să mă simt din nou ocrotită, ca pe vremuri. M-a așezat pe bancheta din spate a mașinii lui mari, unde aerul mirosea curat și era cald. A trântit ușa dubei cu șoferul speriat, aruncându-i o bancnotă de o sută de lei: „Pleacă de aici până nu-ți confiscă poliția cazanul”.
Când mașina lui Dan s-a pus în mișcare, l-am simțit cum îmi pune în palmă verigheta de aur pe care i-o smulsese lui Costel din mână înainte ca polițiștii să-i pună cătușele. „Mergem la o clinică la Cluj, mamă”, mi-a șoptit Dan, ținându-mi mâna bătrână între palmele lui puternice. „Facem operația aia la ochi. Și după aia, ne întoarcem să refacem casa din temelii.”
N-am mai privit înapoi prin geamul fumuriu, căci oricum nu vedeam nimic, dar am auzit cum poarta curții s-a trântit de vânt în urma noastră, lăsându-i pe Costel și pe nevastă-sa să culeagă de pe jos rușinea și praful pe care crezuseră că le pot vinde.
