Momentul 1: Buchetul de treizeci de lei și mâinile crăpate
Aveam pământ uscat sub unghia de la degetul mare, oricât îl frecasem cu peria de sârmă cu o seară înainte. Pielea de pe buricele degetelor îmi era aspră ca glaspapirul, crăpată până la sânge de la frigul din piața de gros și de la zeama acră a verzei murate pe care o vindeam cu ciubărul.
Mă trezisem la patru dimineața. Luasem primul microbuz de Galați spre București, cu rochia mea „bună”, bleumarin, luată de la tarabă din banii de alocație ai fetei de la sora-mea, și cu un buchet de garoafe învelite în celofan care foșnea la fiecare pas.
În Aula Magna a Facultății de Drept mirosea a parfum scump, a ceară de parchet și a aer condiționat dat la maximum. Toată lumea purta sacouri călcate la dungă, doamnele aveau eșarfe de mătase și tații țineau chei de mașini străine pe măsuțele rabatabile ale scaunelor.
Eu stăteam pe margine, lipită de perete, cu geanta de mușama strânsă la piept ca pe o pavăză. În geantă aveam un pachet de șervețele umede, buletinul și opt sute de lei — ultimii bani rămași după ce-i plătisem taxa de licență și chiria pe ultima lună.
L-am văzut intrând printre primii. Radu al meu. Băiatul cu care împărțisem o canapea extensibilă ruptă la mijloc timp de cinci ani, băiatul căruia îi călcam cămășile la miezul nopții după ce veneam cu picioarele umflate din piață, urlând de durere în șosete ude.
Purta roba aia neagră cu eșarfă vișinie pe umeri. Părul îi era tuns impecabil, dat cu gel, iar pantofii din piele întoarsă — cumpărați din banii de pe tona de ceapă vândută la sfârșit de octombrie — luceau fără nicio cută pe linia botului.
Când ochii lui s-au oprit asupra mea, nu s-a bucurat. N-a zâmbit. N-a făcut nici măcar pasul ăla mărunt pe care-l face un om când își recunoaște salvarea. I-a picat fața, s-a albit ca varul nestins, iar maxilarul i s-a încleștat într-o grimasă de scârbă pură.
Momentul 2: Palma din spatele stâlpului de marmură
A venit spre mine cu pași grăbiți, dar nu deschizând brațele, ci uitându-se speriat în stânga și-n dreapta, de parcă aș fi fost o cerșetoare scăpată printre paznici. M-a apucat de braț mai sus de cot, strângându-mi carnea până am simțit osul.
„Ce dracu’ cauți aici, Mirelo?”, mi-a șuierat printre dinți, trăgându-mă cu forța în spatele unui stâlp masiv, ferit de privirile celorlalți.
„Cum ce caut, Radule?”, am îngăimat eu, iar vocea mi-a tremurat atât de tare încât celofanul de la flori a început să pârâie. „E festivitatea ta. Am venit cu microbuzul de cinci. Ți-am adus și florile astea… am zis că…”
„Ți-am zis clar la telefon să nu bați drumul!”, mi-a tăiat-o scurt, aruncând o privire scârbită spre garoafele mele roșii. „Uită-te la tine cum arăți! Miroși a mărar și a murături de la o poștă! Ai pantofii plini de praf de țară!”
Cuvintele lui m-au lovit mai rău decât orice palmă pe care o primisem vreodată în viață. Am privit în jos, la botul pantofilor mei negri din mușama, șterși cu o cârpă umedă pe peronul autogării Filaret. Avea dreptate. Erau prăfuiți.
„Radu, am vândut cartofii la minus zece grade ca să-ți trimit ție două mii de lei în fiecare lună pe data de întâi”, am șoptit, simțind cum mi se pune un nod uscat în gâtlej. „Din banii mei ai plătit cărțile alea de drept civil, din mâinile astea crăpate ai mâncat friptură!”
„Nu mai dramatiza atâta că nu ești singura care muncește!”, a pufnit el, eliberându-mi brațul cu o smucitură nervoasă. „Mi-ai dat niște bani, ți-i dau înapoi când mă angajez la casă de avocatură. Dar acum n-am nevoie de circ ieftin aici.”
Înainte să apuc să mai scot un sunet, o fată subțire, cu părul vopsit într-un blond platinat impecabil și un costum alb ca spuma laptelui, s-a apropiat de stâlp. Pășea pe niște tocuri cui care scoteau un ecou sec pe marmură.
„Radu, iubitule, unde ai dispărut? Tata a vorbit deja cu decanul, vor să facem poza de grup înainte să înceapă discursurile”, a spus ea cu o voce cristalină, așezându-și palma îngrijită, cu manichiură franțuzească, pe pieptul lui acoperit de robă.
Radu s-a transformat la secundă. Umerii i s-au relaxat, fața i s-a luminat într-un zâmbet unsuros de curtezan, iar vocea i-a devenit caldă și servilă: „Vin imediat, Daria mea. Vorbeam doar cu… cu femeia asta. Mă întreba unde este secretariatul.”
Apoi s-a întors spre mine, cu o privire rece, goală, ca a unui judecător care trimite un hoț de buzunare la ocnă: „Doamnă, secretariatul e la parter, la capătul holului. Vă rog să eliberați zona, începe festivitatea.”
M-a lăsat acolo, în picioare, înțepenită lângă stâlpul rece. A plecat ținând-o pe Daria de talie, șoptindu-i ceva la ureche care a făcut-o pe fată să râdă scurt, un râs subțire, de om care n-a știut niciodată ce înseamnă să numeri mărunțișul pentru o pâine neagră.
Momentul 3: Plicul galben și împrumutul de la CAR
Nu am plecat la parter. M-am târât până în ultimul rând al amfiteatrului uriaș, pe un scaun de lemn ascuns în penumbră, unde se așezaseră doar femeile de serviciu venite să vadă spectacolul din spatele ușilor batante.
Tremuram din toate încheieturile. M-am așezat și am lăsat buchetul de garoafe pe scaunul gol de lângă mine. Celofanul se mototolise de la strânsoare. Mirosul de flori ieftine îmi amintea de parastasele de la țară, nu de o zi de sărbătoare.
Am deschis geanta mecanic, doar ca să-mi țin mâinile ocupate să nu se vadă cum îmi joacă genunchii sub fustă. Acolo, pe fundul genții, zăcea un plic mare din hârtie maronie, îndoit la colțuri, legat cu un elastic de bani.
În plicul ăla nu erau doar hârtii. Era viața mea din ultimii patru ani. Era contractul de credit de la CAR-ul pieței, pe care-l făcusem pe numele meu în urmă cu doar trei săptămâni, pentru suma de cincisprezece mii de lei noi.
Radu venise acasă plângând, la începutul lunii trecute. Se pusese în genunchi pe linoleumul din bucătărie, își îngropase capul în șorțul meu pătat de roșii și jurase că dacă nu plătește taxa de înscriere la Barou și dosarul de stagiu, e distrus pe viață.
„Mirelo, e ultima sută de metri, jur pe sufletul mamei mele”, îmi spusese el atunci, udându-mi poala cu lacrimi prefăcute. „Faci creditul ăsta, îl luăm, intru la Barou și din prima lună de salariu ne luăm apartamentul nostru în rate.”
Și făcusem creditul. Girase pentru mine doamna Nuți de la murături și nea Vasile care aducea pepenii din Dăbuleni. Îmi pusesem garanție singura bucată de pământ rămasă de la tata, două pogoane de arabil la marginea satului.
În timp ce mă uitam la chitanțele semnate cu pixul albastru, am auzit două fete din rândul din fața mea vorbind în șoaptă. Erau colege de an, îmbrăcate și ele în robe negre, butonând telefoane mari cu carcase sclipitoare.
„Ai văzut ce inel i-a luat Radu Dariei?”, zise una dintre ele, aplecându-se spre cealaltă. „I l-a dat aseară la restaurantul ăla scump din Herăstrău. Cu diamant veritabil. A zis că a strâns bani din bursa lui de merit și din colaborări.”
„Normal că i-a luat”, i-a răspuns cealaltă râzând pe sub mustață. „Tatăl Dariei e judecător la Curtea de Apel. Dacă Radu se însoară cu ea, are locul asigurat în cel mai mare cabinet de avocatură din oraș. Băiatul știe pe ce carte să parieze.”
Aerul din amfiteatru a devenit dintr-odată fierbinte și irespirabil. Diamant veritabil. Bursa lui de merit care n-a existat niciodată. Colaborările lui. Banii mei. Banii pentru care stătusem cu picioarele în cizme de cauciuc umplute cu ziare, ca să nu deger la tarabă.
Momentul 4: Răsturnarea din fața amvonului
Când decanul a strigat numele lui Radu Teodorescu, sala a izbucnit în aplauze furtunoase. A urcat pe scenă cu pas de domn mare, ținându-și toca pe cap cu o eleganță studiată în oglinda din baia noastră unde picura mereu robinetul de la chiuvetă.
I s-a dat microfonul în mână. Fusese ales să țină discursul de mulțumire din partea absolvenților, fiindcă știa să vorbească meșteșugit, cu vorbe mari, învățate din tratatele groase pe care eu le ștersesem de praf în fiecare duminică.
„Mulțumesc domnilor profesori care ne-au fost călăuză”, a răsunat vocea lui prin boxele suspendate pe pereți. „Și mai presus de toate, îi mulțumesc viitoarei mele soții, Daria, și distinsei sale familii, fără de care sprijinul meu moral și material n-ar fi fost posibil în acești ani grei.”
În sală s-au auzit suspine de admirație. Judecătorul cel gras și cărunt din primul rând a dat din cap satisfăcut, bătându-și ginerele pe umăr din priviri. Daria își ștergea colțul ochiului cu o batistă fină.
Atunci s-a rupt ceva în mine. Nu a fost o explozie de furie oarbă, ci o liniște de gheață, o răceală mai cruntă decât gerul de Bobotează când îngheață varza în butoaie. M-am ridicat de pe scaunul din lemn. N-am mai simțit nicio durere în călcâie.
Am coborât treptele abrupte ale amfiteatrului. Tocurile mele groase și uzate băteau ritmat pe marmură: toc, toc, toc. Câteva capete s-au întors spre mine, dar nu le-am văzut fețele. Țineam în mâna dreaptă plicul maroniu de la CAR, iar în stânga garoafele boțite.
Când am ajuns pe culoarul central, la câțiva metri de scenă, Radu s-a oprit la mijlocul unei fraze despre „onoarea și etica profesiei de magistrat”. Vocea i s-a sugrumat în microfon, producând un microfonist scurt și ascuțit.
„Radu”, am spus eu. Nu am strigat. Dar în liniștea aia mormântală care se lăsase după bâzâitul boxelor, vocea mea a sunat clară, uscată, ca o secure care lovește un buștean înghețat.
„Doamnă, vă rog să luați loc!”, a intervenit un asistent universitar slăbănog, încercând să mă prindă de braț. L-am privit în ochi atât de crunt încât băiatul a retras mâna ca arsă.
Am urcat cele trei trepte de lemn care duceau spre scenă. Radu făcea pași mici înapoi, dând din mâini ca și cum ar fi încercat să alunge o fantomă. Fața lui nu mai avea nicio urmă din bărbatul sigur pe sine care vorbea despre etică cu două minute mai devreme.
„Ai uitat să mulțumești cuiva, domnule avocat”, am zis eu, apropiindu-mă până când am simțit din nou mirosul de aftershave scump pe care i-l cumpărasem de Crăciun. „Ai uitat să mulțumești tarabei cu numărul paisprezece din Piața Centrală.”
Momentul 5: Deznodământul și nota de plată
Am desfăcut elasticul de bani de pe plicul maroniu cu o mișcare lentă. Am scos maldărul de chitanțe, zecile de mandate poștale prin care trimiteam banii pe numele lui, și le-am trântit pe pupitrul de lemn lăcuit, chiar peste foile cu discursul lui frumos.
„Aici sunt patruzeci și opt de mandate poștale”, am vorbit direct în microfonul pe care el îl lăsase pe pupitru, fără să-mi tremure buza măcar o fracțiune de secundă. „Chiria ta din Regie. Mâncarea ta. Cursurile de la facultate.”
Sala era încremenită. Nimeni nu respira. Daria se ridicase în picioare în primul rând, cu ochii măriți de groază, uitându-se când la mine, când la tatăl ei care începuse să se înroșească la gât ca un curcan furios.
„Iar asta”, am continuat eu, aruncând contractul de credit chiar la picioarele lui Radu, „este datoria de cincisprezece mii de lei pe care ai luat-o săptămâna trecută spunând că mori de foame dacă nu-ți plătești taxa de Barou. Inelul de pe degetul logodnicei tale e plătit din pământul tatălui meu mort, băiatule.”
Radu s-a aplecat tremurând, încercând să adune foile de pe jos, dar mâinile îi jucau atât de tare încât le împrăștia și mai rău. „Mirela, taci… te rog eu, taci, pleacă afară, rezolvăm noi acasă!”, șuiera el cu lacrimi de umilință în ochi.
„Acasă nu mai ai unde să vii”, i-am răspuns, luând buchetul de garoafe boțite și lăsându-l să cadă greu peste chitanțele de pe pupitru. „Ți-am pus hainele în doi saci menajeri și i-am lăsat la ușa blocului. Cheia de la garsonieră am predat-o proprietarului azi-dimineață, înainte să iau mașina.”
M-am întors spre sala care mă privea ca pe o apariție dintr-o altă lume. Privirea mea s-a întâlnit cu cea a Dariei. Fata își dusese mâna la piept, privind inelul cu diamant de parcă i-ar fi ars carnea de pe deget.
„Să-l stăpânești sănătoasă, domnișoară”, i-am zis cu o voce scăzută, dar care a tăiat liniștea din încăpere mai adânc decât orice țipăt. „Dar să știi că bărbatul pe care-l iei de bărbat a fost cumpărat pe datorie, cu bani munciți în frig.”
Am coborât de pe scenă fără să mă mai uit înapoi. În spatele meu s-a auzit vocea groasă a judecătorului tunând ceva către Radu, urmată de un plâns scurt, isteric, al fetei lui. Dar nu mai era problema mea. Nimic din ce se întâmpla acolo nu-mi mai aparținea.
Am ieșit pe ușile mari de stejar ale facultății în soarele amiezii. Aerul de București mirosea a asfalt încins și a praf, dar pentru prima oară după patru ani lungi și grei, am simțit că pot să trag aer în piept fără să mă sugrume datoriile altuia.
Aveam opt sute de lei în buzunar și biletul de întoarcere pentru microbuzul de trei. Pământul de sub unghii era tot acolo, aspru și adânc, dar drumul meu nu mai trecea pe la nicio școală de domni fățarnici. Eram liberă, iar el rămăsese să plătească nota de plată.
