Sunt cinci ani de când am plecat din casa mea, lăsând în urmă un miros de cafea proaspătă și un soț care îmi jura, cu mâna pe inimă, că o să numere zilele până când o să mă întorc de la muncă din Italia.
Am plecat ca să facem un viitor, ca să scăpăm de datoriile alea blestemate care ne mâncau sufletul și ca să nu mai vedem cum ne pică tencuiala în farfurie. Eu, Maria, o femeie care n-a cerut niciodată marea cu sarea, m-am trezit în Torino.
Lucram la o bătrână, Signora Beatrice, care urla la mine din orice, de parcă eram câinele ei, nu omul care îi schimba pampersul și îi dădea lingurița cu supă la gură. Îmi crăpau mâinile de la atâta dezinfectant și clor, dar tăceam.
„Lasă, Mario,” îmi spuneam în fiecare seară când mă puneam în patul ăla îngust cât o scândură, „acasă te așteaptă Relu. Faceți bani, vă puneți pe picioare și la bătrânețe o să stați pe prispă, mână în mână, uitându-vă la grădină.”
Relu mă suna zilnic, la început. Îmi spunea că îi este dor de mine, că perna mea miroase a șamponul meu cu urzică și că îi vine să urle de singurătate. Îi trimiteam tot ce câștigam, până la ultimul cent, păstrând doar de un pachet de biscuiți.
Dar într-o joi seară, pe la ora unsprezece, telefonul a sunat altfel. Mai lung, mai amenințător. Când am răspuns, n-am auzit „bună seara, iubito”, ci niște hohote de plâns care mi-au tăiat respirația. Era el, dar părea un om sfârșit.
„Mario, e rău. M-au sunat de la spital după analizele alea de la cap. E o tumoare, e mare cât un ou și doctorul mi-a zis că dacă nu mă operez într-o lună, îți alegi costumul pentru mine,” scâncea el, de parcă deja îi pusesem lumânarea la cap.
Am simțit că se prăbușește tavanul peste mine. Am urlat în receptor, am întrebat cât costă, unde, cine îl salvează. „Patruzeci de mii de euro, la o clinică în Turcia. Aici, la stat, m-au lăsat să mor pe coridoare, Mario. Ajută-mă, nu mă lăsa!”
De unde să scot eu atâția bani? Din salariul de badante? Am luat și al doilea job. Și al treilea. Spălam scările unui bloc cu 15 etaje, noaptea, după ce o culcam pe Signora. Spălam pe jos până simțeam că îmi pocnesc vertebrele una câte una.
Mâncam pâine cu untură și sare, că altceva nu-mi permiteam. Doamne, și ce gust de cenușă avea pâinea aia când mă gândeam că soțul meu se topește pe picioare de boală! M-am dus la bănci, am făcut credite cu buletinul, am semnat tot ce mi-au pus în față.
Lună de lună, îi viram mii de euro. Zece mii, apoi cinci mii, apoi iar zece mii. El îmi trimitea poze din mașină, zicea că e în drum spre analize, că e slăbit, că îi cade părul. Inima mea se făcea cât un purice de fiecare dată când îi auzeam vocea stinsă.
După opt luni de chin supraomenesc, timp în care am slăbit cincisprezece kilograme și am ajuns o umbră a femeii care am fost, am primit o minune. Signora Beatrice a plecat la fiica ei în Franța pentru câteva zile, și mi-a dat liber. Trei zile.
N-am stat pe gânduri. Nu i-am spus nimic lui Relu. Voiam să-l iau în brațe, să-i văd cicatricea de la operația pe care zicea că a făcut-o, să-i fac o ciorbă caldă și să-i spun că totul va fi bine, că am plătit tot, că datoriile se duc ele cumva.
Am luat autocarul, că era mai ieftin decât avionul. Treizeci de ore am stat cu bagajul la picioare, visând la momentul în care o să-i bat la ușă. Când am ajuns în sfârșit în fața casei noastre, am încremenit pe trotuar. Nu mai era casa noastră mică și prăpădită.
În locul gardului vechi de lemn era unul din fier forjat, înalt de doi metri. Curtea era plină de dale de marmură și în față trona o vilă cu etaj, vopsită în alb, de-ți lua ochii. „A câștigat la loto?”, a fost primul gând stupid care mi-a trecut prin minte.
Apoi am auzit-o. Muzica. O muzică de petrecere care urla atât de tare încât tremurau geamurile. Mirosea a friptură la proțap, a mici și a parfumuri scumpe. M-am apropiat tiptil de gard și m-am uitat prin zăbrele, ca un hoț care vrea să-și vadă propria viață.
În mijlocul curții, la o masă întinsă sub o umbrelă uriașă, stătea el. Relu. „Bolnavul” meu de cancer, omul pe moarte pentru care m-am vândut ca sclavă în Italia. Era bronzat, avea o cămașă neagră descheiată până la buric și un ceas gros de aur pe mână.
Nu era chel. Avea o freză aranjată, proaspăt tunsă. Lângă el stătea o tinerică, cred că n-avea mai mult de 25 de ani. Geanina, am aflat mai târziu cum o cheamă. Blondă, cu buzele umflate și un decolteu care urla a „bani munciți de alții”.
Și ce era mai grav, Relu o ținea de talie și o săruta apăsat pe gură, în timp ce în partea cealaltă leagăna un căruț de copil, un Bugaboo de vreo două mii de euro. Se lăudau cu un bebeluș înfășat în dantele, sărbătoreau un botez din banii „operației” mele.
Inima mea, care până atunci bătuse cu speranță, s-a oprit pentru o secundă. Am simțit o gheață care mi-a urcat din tălpi până în creștetul capului. Simțeam cum sudoarea de pe spatele meu, acumulată în autocarul ăla infect, se transformă în venin.
Relu a ridicat un pahar cu whisky și a strigat cât l-au ținut plămânii: „Să trăiască prințișorul meu, moștenitorul! Să fie sănătos și norocos ca tatăl lui, că am știut mereu pe cine să mă bazez!”. Oamenii au aplaudat, lăutarii au început să bată tobele.
Am rămas acolo, lipită de zidul gardului, cu picioarele care mi se muiaseră ca pârjoalele uitate în ploaie. Nu puteam să fac un pas. Îmi venea să intru și să-i smulg ceasul ăla de aur de la mână, să-l lovesc până când s-ar fi transformat în realitatea pe care mi-a vândut-o.
Dar m-am oprit. Am auzit vocea lui din nou. Stătea la câțiva metri de gard, vorbind cu un vecin, unul dintre acei prieteni de pahar care știau totul. Relu râdea, un râs hârâit și cinic, care mi-a zgâriat urechile mai rău decât orice insultă a Signiorei.
„Măi, băiatule, dar nu ți-e frică de aia din Italia? Dacă vine într-o zi și vede că n-ai murit?”, întreba vecinul, rânjind cu o mutră complice. Relu a scuipat o coajă de sămânță și a strâns-o pe Geanina mai tare la piept, de parcă era un trofeu câștigat corect.
„Cine, proasta aia?”, a răspuns Relu, bufneind în râs. „Aia e atât de proastă că dacă îi spun că a înviat Iisus și are nevoie de bani de sandale, mai ia un împrumut de la bancă. Mi-a trimis și luna trecută cinci mii pentru «chimioterapie».”
„Băi, am ridicat vila asta cu sudoarea frunții… ei! E la post în Italia, curăță funduri de moși și trimite euroi ca să avem noi cu ce să creștem băiatul. Luna viitoare mai trimite zece mii pentru recuperare. Păcat de ea, e muncitoare, dar minte n-are!”
Femeia aia tânără, Geanina, s-a cuibărit în el: „Relule, dragă, dar dacă află? Dacă ne ia casa?”. Iar el, cu un aer de mare mafiot de Videle, i-a răspuns: „Ce să ia, puișor? Casa e pe numele meu, pe banii ei, dar eu am semnat actele. Ea e doar sponsorul nostru de lux.”
Atunci, ceva în mine s-a rupt definitiv. Nu s-a rupt de durere, ci de o furie atât de rece și de tăioasă, încât am simțit cum mi se usucă lacrimile pe obraji în două secunde. Inima mea de mamă, de soție martiră, s-a transformat într-un bolovan de granit.
M-am uitat la palmele mele bătătorite, cu unghiile tăiate din carne ca să nu zgârii bătrânii pe care îi îngrijeam. M-am uitat la hainele mele luate de la second-hand ca să economisesc fiecare cent. Relu nu știa ceva esențial. Un detaliu care îl va îngropa.
Înainte de a trimite cei 40.000 de euro, disperată că mor creditorsii la poartă din cauza împrumuturilor vechi, îl pusesem să mergem la un notar prieten din oraș, pe skype, și să semneze o clauză de protecție. O clauză prin care el îmi cedase casa complet.
I-am vândut povestea că, dacă el moare de „tumoare”, băncile vor lua casa, așa că trebuie să fie pe numele meu ca să am unde locui dacă rămân văduvă. Escrocul, de frică să nu piardă fluxul de bani, a semnat tot, gândindu-se că oricum eu nu mai vin acasă.
Nu am intrat urlând. Nu am început să fac o scenă de mahala. M-am întors la magazinul din colț, unde vânzătoarea m-a recunoscut și a lăsat capul în jos de rușine. „Tanti Geta, dă-mi cel mai gros lanț pe care-l ai și cel mai mare lacăt,” am zis eu cu voce egală.
M-am întors la vilă. Am tras lanțul prin porțile alea imense de fier și l-am încuiat. Am auzit cum cineva din curte a strigat: „Hei, ce faci acolo?”. Nu am răspuns. Mi-am aruncat geanta de umăr și am pășit hotărâtă prin mulțimea de invitați care se uitau la mine ca la o nebună.
Mirosul de grătar mi s-a părut brusc grețos. Relu m-a văzut când eram la doi metri de masa lui. Paharul de whisky i-a tremurat în mână și s-a spart pe dalele de marmură. S-a făcut alb la față, de parcă chiar i-ar fi apărut tumoarea aia în fața ochilor.
„Mario… ce faci aici? Ești… n-ai zis că vii,” a bâlbâit el, încercând să se ridice, dar picioarele nu-l mai ascultau. Geanina se uita la mine de sus, ridicând o sprânceană pensată milimetric: „Relu, cine e bătrâna asta jerpelită? E vreo mătușă?”
Nu i-am onorat cu un răspuns. M-am dus direct spre scena improvizată unde lăutarii făceau o pauză de masă. Am smuls cablul orgii cu o smucitură care a dărâmat un stativ și am luat microfonul. Sunetul a scos un pocnet ascuțit care a făcut pe toată lumea să tresară.
„Bună seara, oameni buni! Să vă fie friptura bună și băutura rece!” am strigat în microfon. Vocea mea răsună peste toată curtea. Relu dădea din mâini disperat să tacă, dar eu aveam de spus ceva ce se adunase în cinci ani de tăcere și umilință în străinătate.
„Mă bucur să-l văd pe soțul meu, Relu, atât de binecuvântat de Dumnezeu! Uitați-vă la el! Nu e nicio operație, nu e niciun cancer, e doar minunea banilor trimiși de mine, în timp ce eu mâncam resturile lăsate de bătrânii din Italia în farfurie!”
„Să-ți trăiască băiatul, Relule! E frumos, sper să nu semene cu tine la caracter. Dar am o veste proastă pentru toți invitații. Sponsorizarea de la «fraiera din Italia» tocmai s-a încheiat. Bateria la bancomat e moartă, și odată cu ea, și ospitalitatea mea!”
Relu a încercat să urce pe scenă, urlând: „Dă-te jos, ești nebună! Ești beată de pe drum! Geanina, cheamă poliția!”. Eu am început să râd, un râs care i-a făcut pe câțiva invitați să se retragă spre poartă. „Cheamă-i, Relu! Chiar te rog! Să vină să vadă hoția!”
Am scos din geantă un dosar de plastic transparent. L-am scuturat în aer ca pe un steag al victoriei. „Vedeți actele astea? Asta e dovada că vila asta, marmura pe care călcați și poarta prin care nu mai puteți ieși, sunt pe numele meu! EXCLUSIV!”
Relu s-a oprit brusc. Ochii i-au ieșit din orbite. Geanina s-a uitat la el, apoi la mine, și a început să priceapă. „Relu, ce zice asta? Nu ai zis că vila e a noastră? Că e moștenire de la părinții tăi?”. Relu nu mai putea vorbi. Avea gura uscată ca un deșert.
„Afară! Toată lumea afară din casa mea!” am urlat atât de tare încât mi-am simțit venele de la gât plesnind. „Și ieșiți pe jos, că porțile sunt încuiate cu lanțul, iar cheia o să o predau la poliție mâine dimineață împreună cu plângerea pentru înșelăciune!”
A urmat un haos cum n-am văzut nici în filme. Invitații fugeau spre poartă, Geanina a început să-l lovească pe Relu cu poșeta peste cap, strigând că i-a irosit tinerețea cu un sărac mincinos. L-a luat pe cel mic din căruț și a început să sară gardul de plasă al vecinilor.
Relu s-a prăbușit în genunchi în fața mea, pe scările vilei pentru care eu mi-am distrus sănătatea. Plângea cu lacrimi adevărate de data asta. „Mario, iartă-mă, m-a zăpăcit fata aia, am greșit, suntem soț și soție, n-ai cum să mă lași pe drumuri!”
M-am uitat la el și n-am simțit nici milă, nici dezgust. Am simțit doar o liniște imensă. M-am aplecat spre el, i-am smuls ceasul de aur de la mână — care nici măcar nu era aur adevărat, probabil, ca toată viața lui — și l-am aruncat în piscină.
„Ești vindecat, Relule. Tumoarea ta a dispărut odată cu banii mei. Acum marș la muncă, dacă mai știi cum se ține o sapă în mână. Hainele tale le găsești în sacii de gunoi de la poartă diseară. Ai zece minute să dispari înainte să dau drumul la câinii vecinului.”
A plecat cu capul plecat, scâncind ca un câine bătut. Am rămas singură în mijlocul curții pustii, printre pahare răsturnate și mâncare lăsată pe mese. M-am așezat pe un scaun de catifea, mi-am scos pantofii ieftini și am respirat aerul de acasă.
Eram o femeie singură, cu rate la bănci și o vilă imensă pe care probabil o s-o vând ca să scap de datorii. Dar în acea seară, în timp ce soarele apunea peste satul nostru, m-am simțit pentru prima dată în cinci ani cu adevărat liberă și bogată.
