PARTEA 1: Banii miros a formol, iar mașina mea sport a fost plătită din lacrimile diasporei
Numele meu e Cosmin și, dacă ai îngropat pe cineva în Focșani în ultimii zece ani, sunt 90% șanse ca ruda ta să doarmă pe oasele altcuiva. În oraș, tata nu era Nicu Popa. Era Nicu „Eternitatea”. Omul la care te duceai plângând, cu mâinile tremurând pe buletinul mortului, și plecai ușurat că ai găsit un loc „VIP” la cimitirul central. Toată lumea îl știa de binefăcător. Dona bani la parohie, dădea sarmale la pomenile săracilor și sponsoriza echipa locală de fotbal.
Adevărul? Am trăit ca un rege pe seama morților. În timp ce alți băieți de vârsta mea se chinuiau cu rate la bancă sau plecau la muncă pe TIR prin Spania, eu schimbam mașinile sport la fiecare doi ani și aruncam cu banii prin cluburi la Mamaia. Toată facultatea mea privată din București și hainele mele de firmă au fost cumpărate din „taxele de concesionare” pe care tata le lua fără chitanță, cu zâmbetul ăla al lui de plângăcios profesionist.
Schema era de o simplitate diabolică. Când tata vedea un mormânt lăsat în paragină, cu crucea de lemn putrezită și fără neamuri care să mai plătească taxa anuală, făcea un semn scurt către Gheorghe, administratorul cimitirului — un bețiv pe care-l ținea la respect cu câte două sute de lei și o sticlă de monopol pe săptămână. Noaptea, când nu era țipenie de om, se făcea „curățenia”.
Ștergeam numele de pe piatră cu flexul, scoteam oasele vechi și le aruncam într-o groapă comună ascunsă după depozitul de unelte, iar locul era scos din nou la vânzare drept „pământ virgin, liber de sarcini”. Unele parcele bune, chiar lângă aleea principală, le-am vândut și de patru ori în zece ani. „Cosmine, tată”, îmi zicea tata numărând teancurile de bancnote de două sute de lei, „oamenii se nasc o dată, dar de murit, mor continuu. E singura afacere unde clientul nu vine niciodată să se plângă că l-ai tras în piept”.
PARTEA 2: Banii trimiși din Anglia și scandalul din spatele biroului de mahon
Prima fisură în imperiul nostru a apărut într-o marți de noiembrie. A intrat în birou un băiat din cartierul Sud, Costel, întors recent din Anglia după zece ani de rupt cârca pe șantiere. Îi murise mama subit și omul era dărâmat. Plângea ca un copil pe fotoliul nostru din piele și a pus pe birou zece mii de euro, bani cash, strânși liră cu liră.
„Domnu’ Nicu, vreau cel mai bun loc pentru mama. Să fie la alee, la umbră, lângă biserică. Să știu că se odihnește în pace după cât a tras pentru mine”. Tata i-a luat banii fără să clipească, i-a băgat în sertar și i-a bătut cu palma pe umăr: „Stai liniștit, băiatu’ tatii. Îi dau locul familiei Stănescu, pământ curat din anii ’60, n-a fost nimeni îngropat acolo”. Eu știam bine locul ăla. Cu două săptămâni înainte scosesem din groapa aia un bătrân și-l aruncasem la sac.
După ce a plecat băiatul, n-am mai tăcut. M-a apucat o scârbă de mine și de tot ce făceam. „Auzi, tată, dar nu ți-e rușine puțin? Omul ăla a muncit zece ani printre străini, a trimis fiecare ban acasă să-și ajute mama, și tu îi vinzi o groapă din care am scos alaltăieri două schelete? Dacă află ăsta, ne taie pe amândoi!”.
Tata s-a întors spre mine cu fața roșie de furie, lovind cu pumnul în biroul de mahon de au sărit dosarele: „Auzi, măi domnișorule? Dar când îți băgam banii în buzunar să te duci la cluburi nu mai erai așa sensibil? Când îți plăteam rata la BMW-ul ăla cu care te dai mare prin oraș nu te mai interesa din ce groapă vin banii? Taci dracului din gură și vezi-ți de treabă, că dacă nu eram eu, mâncai parizer pe ziar într-o garsonieră cu igrasie!”.
PARTEA 3: „Caietul Negru” din seif și descoperirea care mi-a înghețat sângele
Peste două zile, tata a plecat la o chermeză cu primarul și prefectul la un restaurant din afara orașului. Am rămas singur în sediu. Ceva mă roadea pe interior, un simțământ că lucrurile scapă de sub control. Am luat cheia de rezervă și am deschis seif-ul mare din spatele tabloului cu Sfântul Nicolae. Știam că acolo ține actele contabile duble.
Am găsit o agendă neagră, groasă, legată în piele. Când am deschis-o, am simțit cum mi se moaie picioarele. Nu era doar o listă de morminte revândute. Era o evidență cinică, o hartă a profanării. Fiecare parcelă avea coduri, sume de bani și detalii terifiante. În dreptul unor nume scria scurt: „Auzit neamuri plecate Italia – curățat 2021”. În dreptul altora: „Bijuterii recuperate – dat la amanet”.
Dar cel mai groaznic lucru l-am descoperit la pagina 42. Era trecut numele mătușii mele, sora mamei, care murise când eu eram doar un copil. În dreptul ei scria: „Mutat parcela 4, cedat locul lui Maftei pentru 6.000 euro”. Tata își vânduse propria cumnată, propria noastre familie, pentru un teanc de bani. Omul ăsta nu mai avea nimic sfânt în el. Își vânduse sufletul diavolului și ne târâse pe toți în mizeria lui.
Am auzit pași pe alee. Am închis seiful în grabă, dar am apucat să fac fotografii cu telefonul la fiecare pagină din agendă. Mâinile îmi tremurau așa de tare încât abia nimeream ecranul. Știam că dacă tata află că știu, e stare să mă distrugă și pe mine. Pentru el, banii deveniseră singura religie, iar noi eram doar pioni în jocul lui mizerabil.
PARTEA 4: Catastrofa de la înmormântarea VIP și ploaia de oase peste sicriul de lux
Deznodământul a venit într-o zi de vineri, la înmormântarea domnului Matei, cel mai cunoscut fost profesor din Focșani. Toată elita orașului era prezentă: primarul, prefectul, șefi din poliție, medici și profesori. Tata pregătise un spectacol macabru de lux: covor roșu întins până la marginea gropii, coroane uriașe de crini aduse cu duba din Olanda și un sobor de trei preoți care cântau de răsuna tot cimitirul.
Familia plătime 6.000 de euro pe locul ăla, despre care tata jurase pe Biblie că e „pământ vergea, neatins din anii ’50”. Ploua torențial, o ploaie rece de noiembrie care prefăcuse marginile gropii într-o mâzgă alunecoasă și periculoasă. Nimeni nu bănuia că sub pământul proaspăt săpat se ascundea o minciună gata să explodeze.
În momentul în care sicriul de mahon, greu de peste o sută de kilograme, a început să fie coborât cu chingi din mătase, malul de pământ a cedat sub greutatea oamenilor și a apei. O bucată uriașă de lut s-a prăbușit în groapă cu un zgomot înfundat, dezvelind peretele lateral al parcelei vecine. Dar n-a apărut doar pământ.
În fața întregului oraș, din peretele de pământ a căzut un sac mare de plastic negru, de menaj, care s-a rupt la impactul cu sicriul. Din el au început să se rostogolească pe capacul lăcuit cranii, oase de picioare și o proteză dentară de aur care a strălucit sinistru sub picăturile de ploaie. Din sac a căzut și o plăcuță metalică de identificare. Era a bunicului fostului comisar de poliție, îngropat cu pompă cu trei ani în urmă!
A urmat o secundă de tăcere absolută, în care se auzea doar ploaia lovind frunzele uscate. Apoi s-a declanșat iadul. Fiul profesorului a răcnit ca o fiară și s-a aruncat în groapă, luându-l pe tata de reverele paltonului scump. Oamenii au început să strige, femeile țipau de groază, iar nepoții altor răposați au început să dărâme coroanele și să scuipe spre tata. Mulțimea era gata să-l lynșeze pe loc.
PARTEA 5: Răzbunarea pământului și ruina completă a dinastiei de carton
Poliția l-a luat pe tata chiar de la marginea gropii, îmbrâncit și plin de noroi din cap până în picioare. Între timp, cineva trimisese pozele din „Caietul Negru” direct la Parchet și la presă. Nu eu le-am trimis — dar le lăsasem vizibile pe calculatorul din birou înainte să plec la cimitir. Păcatul trebuia să se oprească, chiar dacă asta însemna să ardem cu toții.
Perchezițiile au durat trei zile. Au excavat zeci de morminte și au găsit saci întregi de oseminte aruncați la întâmplare. Toată averea noastră a fost pusă sub sechestru asigurator: casa cu două etaje, mașinile, conturile bancare. Oamenii din Focșani ne-au vandalizat sediul, au spart geamurile cu pietre și au scris cu spray negru pe porți: „TÂLHARI DE MORȚI” și „HIENELE”.
Logodnica mea m-a părăsit în aceeași săptămână, luându-și toate lucrurile și blocându-mi numărul de telefon. La biserică, preotul ne-a spus verde în față că nu mai avem ce căuta la slujbe. În oraș nu mai pot ieși pe stradă fără să aud șoapte sau fără să arunce cineva cu noroi după mine. Numele Popa a devenit sinonim cu cea mai joasă speță de mizerie umană.
Tata e acum în arest preventiv, bătrân, bolnav și părăsit de toți politicienii cărora le-a îndopat buzunarele cu bani ani de zile. Avocații îmi spun că riscă până la zece ani de închisoare pentru profanare de morminte și înșelăciune în formă continuată. Iar eu am rămas într-o garsonieră închiriată la marginea orașului, muncind ca descărcător la un depozit de materiale de construcții.
Mă uit la mâinile mele crăpate și mă gândesc că ăsta e prețul pentru fiecare leu murdar pe care l-am cheltuit fără să-mi pese. Am vrut să fim regi peste cimitir și am ajuns să fim scuipați de tot orașul. Pământul pe care tata l-a vândut de atâtea ori ne-a îngropat de vii pe toți, iar mirosul de formol și de rușine n-o să mai iasă din pielea noastră niciodată.
