M-am întors după opt luni de tras pe comunitate, cu spatele praf și cu palmele bătătorite de volan, crezând că mă întorc în raiul meu de la Buzău. Zece mii de euro aveam în buzunar, banii munciți cu sânge, dormind prin parcări și mâncând la conservă, doar ca să-i termin Getei etajul la casă și să le iau copiilor ce n-am avut eu.
Când am intrat pe poartă, n-am auzit lătrat de câine, n-am auzit larma puradeilor. Era o liniște de aia de cavou, de mi s-au muiat genunchii din prima. La intrare, în loc de mușcatele lu’ mamă-mea, erau niște bolovani rotunzi și niște bețe care scoteau un fum înecăcios, de ziceai că a luat foc magazia de vechituri.
Am strigat-o pe Geta. A ieșit din casă schimbată, slabă de-i numărai coastele prin tricou și cu o privire pierdută, de parcă se uita prin mine, nu la mine. „Neluțu, ai venit? Nu trebuia să vii acum, vibrația casei nu e pregătită”, mi-a zis ea, de ziceai că s-a scrântit la minte pe câmpul de mazăre.
„Ce vibrație, fă, unde-s copiii? Unde-i mama?”, am răcnit eu, trântind geanta de scule pe ciment. Mi-a arătat spre bucătăria de vară, aia unde țineam porcul pe vremuri. Acolo o mutase pe mama, o bătrână de 80 de ani, pe un pat de fier, în igrasie, că cica „energia bătrâneții îi bloca ei chakra prosperității”.
Partea 1: Momentul când am realizat că am muncit ca un rob pentru un escroc cu mătanii
Am intrat în casă și am crezut că am greșit adresa. Mobila aia de cireș, luată cu rată la bancă pe cinci ani, dispăruse. În locul ei, niște perne pe jos și pozele unui bărbos cu plete, pus la icoană. Geta îmi trimisese poze pe WhatsApp toată iarna, poze editate, să pară că totul e bine. M-a mințit cu fiecare „te iubesc, puiule” pe care mi-l scria în timp ce eu făceam rute de 15 ore prin Alpi.
„Gheorghe e maestrul, el ne curăță de blestemul sărăciei”, a îngăimat ea când am luat-o de umeri să o scutur. Atunci am văzut actele pe masa din bucătărie. Un teanc de hârtii de la notariat. Pământul de la bătrâni, ăia zece ari la drumul european, pe care trebuia să facem pensiunea, nu mai era al nostru. Îl vânduse pe nimic unui „centru de meditație”.
Am simțit că mi se pune negru în fața ochilor. Am muncit 15 ani în Spania și Italia, am băgat banii într-o groapă fără fund pentru că nevasta mea, de plictiseală și de gura unor „guru” de pe Facebook, a decis că pământul sfințit cu sudoarea tatălui meu e „energie joasă”. „Unde-s banii, Geto? Ce-ai făcut cu cele trei sute de milioane pe care ți le-am trimis de Paște pentru operația lu’ mama?”
S-a uitat la mine cu un tupeu de mi-a înghețat sângele. „I-am donat pentru templul luminii, Nelu. Mama e bolnavă pentru că nu vrea să se elibereze de trecut. Pastilele alea sunt otravă, maestrul i-a trimis apă de mare sfințită.” Am simțit cum îmi pocnesc venele la tâmple. Mama mea, care m-a crescut cu mămăligă și ceapă ca să ajung om, murea în grajd în timp ce escrocii mâncau din banii mei.
Partea 2: Secretul din telefon și trădarea care m-a lăsat fără suflet
În noaptea aia n-am putut să dorm. Am stat pe prispă, fumând țigară de la țigară. Geta adormise cu zâmbetul pe buze, de parcă totul era normal. I-am luat telefonul, știind că parola e ziua de naștere a lu’ fi-meu. Când am intrat în mesaje, mi s-a făcut greață. Nu era doar „spiritism”. Era o mizerie umană pe care n-o pot descrie fără să-mi vină să dau cu pumnul în perete.
„Maestrul” Gheorghe îi scria mesaje deocheate sub pretextul „unirii sufletelor în astral”. Geta îi trimisese poze cu ea în ipostaze pe care mie nu mi le-a mai arătat de zece ani. Mai mult, în discuții apărea clar cum plănuiau să mă convingă să vând și apartamentul cu două camere din oraș, ca să „ne mutăm într-o comunitate liberă”. Totul era calculat. Nevasta mea era „peștele” lor și eu eram portofelul de la distanță.
Dar lovitura de grație a venit dintr-un mesaj audio. „Geta, ai grijă cu bătrâna. Dacă mai urlă noaptea că o doare piciorul, mut-o în magazie sau dă-i ceaiul de somn mai tare. Ne strică ritualul de sâmbătă.” Era vocea lu’ sora-sa, aia care stătea pe banii mei și care o împingea pe Geta în toată mizeria asta de sectă. Ele o drogau pe mama ca să poată aduce bărboșii în casa mea să facă „curățări energetice”.
M-am dus în bucătăria de vară. Mama respira greu, mirosea a urină și a boală. Când m-a văzut, a încercat să-mi prindă mâna cu degetele alea ca niște vreascuri. „Neluțu… nu-i spune nimic Getei… se supără… nu mă mai lasă în casă.” Atunci s-a rupt ceva în mine. Nu mai eram soțul iubitor, nu mai eram băiatul gospodar. Eram un străin care nu mai avea nimic de pierdut.
Partea 3: Răfuiala din curtea bisericii și căderea măștilor
Duminică a fost parastasul bunicului meu. Geta voia să stea acasă, că „biserica e loc de energie moartă”, dar am târât-o după mine de mână, prin fața tuturor vecinilor. „Vii cu mine, că ești soție de om gospodar, nu sclavă de vraci!”, i-am urlat în fața porții, de au ieșit toți la garduri. Am ajuns la biserică exact când ieșea lumea de la slujbă.
Acolo, la poarta bisericii, stătea chiar el. „Maestrul” Gheorghe, cu o dubă plină de icoane de lemn și niște femei care-i sărutau mâna. Purta un costum din in alb, pe banii munciți de mine pe autostrăzile Europei. Când m-a văzut, a zâmbit mieros. „Frate Nelu, bine ai venit la lumină. Vibrația ta e cam tulbure, trebuie să discutăm despre donația pentru templu.”
N-am zis un cuvânt. M-am dus la el și i-am tras un cap în gură de a zburat direct în coșul cu pomană al precupețelor. S-a făcut o liniște de auzeai cum zboară muștele. Geta a început să urle, să mă blesteme, să zică că sunt un „păgân”. Am scos teancul de hârtii de la notariat și extrasele de cont și am început să le arunc în mulțime, să vadă tot satul pe ce s-au dus banii de nuntă și de înmormântare.
„Uitați-vă la sfântul vostru! Trăiește din carnea bătrânilor noștri! Mi-a lăsat mama să moară în grajd în timp ce-i trimitea Getei poze cu degetele lui prin mesaje!”, am strigat de mi-a crăpat vocea. Oamenii au început să mureure, să se apropie de dubă. Sora Getei încerca să fugă, dar au blocat-o femeile din sat, alea care le dăduseră și ele pensiile pentru „vindecări miraculoase”.
Partea 4: Finalul amar: Un câine pe un drum fără întoarcere
N-a fost nicio iertare. Poliția a venit, dar actele erau semnate de Geta, „de bună voie și nesilită de nimeni”. Pământul bunicului meu e acum proprietatea unei firme offshore. Casa e goală, am scos tot ce mai rămăsese și am vândut ca să plătesc un azil de lux pentru mama, unde să aibă măcar o cameră cu soare în ultimele ei luni. Copiii? Copiii plâng și nu înțeleg de ce mama lor nu mai are voie să calce în bătătura noastră.
Geta a plecat cu „Maestrul” după ce l-au lăsat liberi de la poliție. Mi-a dat mesaj acum două zile: „Ești un suflet pierdut, Nelu. Banii au fost doar un test și l-ai picat.” Am râs. Am râs cu un gust de fier în gură, în timp ce semnam actele de divorț pe capota TIR-ului. Sunt din nou la drum, spre Germania, dar de data asta nu mai muncesc pentru nimeni.
Satul se uită la mine cu milă, „bietul Nelu, a tras ca un bou și a rămas cu buza umflată”. Mi-au vândut până și amintirile pe OLX sub formă de donații spirituale. Stau în cabină, la 40 de grade, și mă uit la poza cu mama. E tot ce mi-a mai rămas după 20 de ani de viață „bio” și spiritualitate de buzunar. Casa aia cu trei etaje? E doar o coajă plină de igrasie pe care n-o s-o mai numesc niciodată „acasă”.
Dacă treceți prin Buzău și vedeți o vilă cu etajul neterminat și o curte plină de scaieți, să știți că acolo locuiește o lecție pe care n-o scrie în nicio biblie. Nu banii te fac om, ci pe cine lași să ți-i gestioneze în timp ce tu ești ocupat să supraviețuiești. Eu mi-am pierdut pământul, dar măcar mi-am recăpătat ura. Și ura asta mă ține treaz la volan mai bine decât orice cafea.
