Mă dureau oasele așa cum nu m-au durut în toți cei cincizeci și cinci de ani de când mă târăsc pe pământul ăsta, dar parcă mai tare mă doare sufletul, de-mi vine să urlu la pereți.
Sâmbătă am îngropat-o pe mama Floarea, și luni, la prima oră, eram deja în genunchi, cu cârpa udă în mână, frecând podelele din odaia ei, încercând să scot mirosul ăla greu, de boală și de lumânări arse, care intrase în grinzi.
Cincisprezece ani am stat legată de patul ei, cincisprezece ani în care mâinile mele s-au crăpat de la atâta clor și spălat scutece la mână, că mașina automată s-a stricat de vreo șapte ani și bani de alta n-au fost.
Gelu, soțul meu, bărbatul pentru care mi-am dat tinerețea și sănătatea, era plecat „la mai bine”, în Anglia, să facă bani pentru casă, pentru viitor, pentru noi – așa zicea el la început, când mai suna o dată pe săptămână.
În ultimii trei ani, abia dacă îi mai auzeam vocea la sărbători, îmi zicea scurt că e chiria scumpă în Londra, că viața e grea și că abia îi ajung banii de pe o zi pe alta, în timp ce eu mâncam doar mămăligă.
Ștergeam podeaua și mă gândeam că mama Floarea s-a dus, Dumnezeu să o ierte, deși a fost o femeie aspră, care m-a strunit ca pe o slugă până când n-a mai putut să se miște și a rămas la mila mea, cerșind o cană cu apă de zece ori pe noapte.
Deodată, liniștea uliței a fost sfâșiată de un zgomot de motor ambalat și de un scârțâit de roți chiar în fața porții noastre, de am crezut că s-a dărâmat gardul ăla vechi de uluci.
M-am ridicat cu greu, sprijinindu-mă de șale, și am ieșit în tindă, cu basmaua neagră strânsă sub bărbie și palmele ude de apă murdară, tremurând toată fără să știu măcar de ce mi-e frică.
La poartă trăsese un ditamai Jeep-ul negru, strălucitor, cu volan pe dreapta și numere străine, de se vedea de la o poștă că a costat cât trei apartamente la oraș, nu cât amărâta noastră de casă.
Din mașină a coborât Gelu, îmbrăcat la patru ace, cu o geacă de piele lucioasă și ochelari de soare, de parcă nu venise la parastasul maică-sii, ci la vreo nuntă mare la București, unde se sparg mii de euro pe lăutari.
Nici n-a apucat să dea „bună ziua”, că a făcut ocolul mașinii și a deschis portiera din dreapta, de unde a coborât o fetișcană, cred că n-avea nici treizeci de ani, cu buzele umflate ca două gogoși și haine pe care scria mare „Gucci”.
M-a înghețat privirea lui când a intrat pe poartă, nici măcar nu s-a uitat la ochii mei plânși, a trecut pe lângă mine ca pe lângă un stâlp și a intrat în casă încălțat, lăsând urme de noroi pe podeaua pe care abia o frecasem.
„Ce faci, Ileano, tot cu mizeria asta te ocupi?”, a aruncat el peste umăr, trântind pe masa din bucătărie un plic gros de carton, în timp ce puștoaica aia își acoperea nasul cu o batistă parfumată.
„Gelu, ai ajuns… măcar la îngropăciune să fi venit… mama ta te-a strigat până în ultima secundă”, am îngăimat eu, simțind cum mi se pune un nod în gât care mă sufocă, dar el m-a tăiat scurt, cu o voce de gheață care m-a cutremurat.
„Lăsă dracu’ poeziile, mama a murit, casa e a mea acum, că-s singurul fiu, și am planuri mari aici. Ălea sunt actele de divorț, semnează-le și ia-ți boarfele, că ai două ore să eliberezi proprietatea!”
Am rămas acolo, în mijlocul bucătăriei, cu cârpa aia murdară în mână, uitându-mă la el ca la un străin pe care nu l-am văzut în viața mea, deși dormisem cu el în pat douăzeci de ani.
„Cum să plec, Gelu? Unde să mă duc la ora asta, în doliu, după ce am stat cincisprezece ani legată de mama ta, în timp ce tu te lăfăiai în Anglia și ne trimiteai câte o sută de lire la trei luni?”, am strigat, și vocea mi-a crăpat.
Amintirile m-au lovit ca niște pumni: nopțile de iarnă în care dormeam pe un scaun lângă patul soacrei ca să-i întorc corpul să nu facă răni, mirosul de urină pe care nu-l mai scoteam din nări, singurătatea aia cruntă.
Fetișcana aia, Sabina parca-i zicea, s-a așezat pe scaunul unde stătuse mama Floarea și a început să scaneze pereții cu un dezgust de parcă s-ar fi aflat într-o ghenă de gunoi, nu într-o casă de oameni gospodari.
„Gelu, puiule, dă-o odată afară pe sărăntoaca asta, că miroase a medicamente și a moarte peste tot. Vreau să dărâmăm peretele ăsta, să facem open-space, că mă sufoc în mucegaiul ăsta de la țară”, a sâsâit ea.
Gelu s-a repezit la mine, m-a apucat de braț atât de tare încât mi-au intrat degetele lui în carne și m-a tras spre ușă fără niciun pic de milă, de parcă eram un câine jigărit care îi încurca treburile în propria curte.
„Ai auzit-o pe Sabina! Te muți la sora ta, la mă-ta, unde vrei, dar din clipa asta casa asta intră în renovare. N-ai adus un leu în casa asta de când am plecat eu, ai trăit ca o căpușă pe spatele meu și al mamei, așa că marș!”
M-a brâncit pe treptele de beton și s-a dus în dormitor, de unde a scos sacul meu cu haine negre, singurele pe care le mai aveam, și l-a aruncat direct în colbul drumului, dincolo de poartă.
Vecinii au început să iasă pe la porți, că doar într-un sat românesc scandalul se aude mai repede decât clopotul de biserică, și toți se uitau cu milă la mine, cum stăteam în genunchi lângă sacul cu boarfe.
Simțeam cum îmi crapă obrazul de rușine, eu, Ileana lui Păun, care n-am avut niciodată datorii la nimeni și care am muncit de am albit, să fiu aruncată afară din casa unde mi-am îngropat tinerețea și sănătatea.
„E mama ta, Gelu! Cum poți să calci în picioare amintirea ei? Casa asta e tot ce a mai rămas din munca părinților tăi!”, am urlat eu de la poartă, dar el mi-a trântit ușa în față, lăsându-mă cu ochii în soare.
Stăteam acolo, pe marginea șanțului, cu mâinile îngropate în față, și nu știam dacă să plâng sau să mă duc la fântână să-mi dau capul de ghizdurile de piatră, când am auzit un alt motor oprind lângă mine.
Era mașina domnului notar Ionescu, un om care fusese prieten cu socrul meu și care ne ajutase cu actele pământului acum mulți ani, un om serios, care nu vorbea niciodată degeaba.
S-a dat jos din mașină, s-a uitat la mine, s-a uitat la sacul aruncat în praf și fața i s-a întunecat de o furie pe care n-am mai văzut-o la el; m-a ridicat de braț și mi-a zis scurt: „Șterge-ți lacrimile, Ileana, că n-ai de ce.”
Am intrat cu el în curte, deși Gelu ieșise iar în prag, gata să mai arunce vreo înjurătură, dar când l-a văzut pe notar, s-a mai domolit un pic, crezând probabil că omul a venit să-l ajute să termine cu formele legale.
„Aaa, domnu’ notar, tocmai vă căutam, veniți să terminăm odată cu actele astea de succesiune, că am treabă multă, trebuie să mă întorc în Anglia în două săptămâni și vreau să las totul la punct”, a zis Gelu rânjind.
S-a întors spre Sabina, care se fâțâia prin tindă verificând dacă e semnal la telefon: „Uite, dragă, ăsta e omul cu actele, în cinci minute suntem stăpâni aici cu acte în regulă, fără Chirica asta la ușă.”
Notarul nu i-a întins mâna, a intrat direct în camera „bună”, unde fusese privegheată mama Floarea, și-a pus servieta neagră pe masă și a scos din ea un dosar legat cu sfoară și sigilat cu ceară roșie, lucioasă.
Gelu a scos repede buletinul și l-a pus pe masă cu un gest arogant, de parcă punea un as în mână la o partidă de cărți unde știe sigur că o să câștige tot, uitându-se sfidător spre mine, care tremuram în colț.
„Domnule notar, eu sunt unicul fiu, sora mea a renunțat la partea ei acum zece ani când am ajutat-o cu bani, deci totul îmi revine mie, corect? Casa, grădina și ce-o mai fi prin conturile bătrânei”, a debitat el repede.
Notarul l-a privit peste ochelari cu o milă rece, genul de privire pe care o dai unui om care e pe cale să calce pe o mină fără să știe, apoi și-a dres vocea și a început să desfacă sigiliul cu o mișcare lentă, calculată.
„Gelu, mama ta m-a chemat la ea la pat acum exact un an, într-o zi când Ileana era plecată la oraș să-i cumpere medicamente cu ultimii bani din pensie. Era perfect lucidă, deși trupul îi era distrus de boală.”
Inima a început să-mi bată de parca voia să sară din piept, nu înțelegeam nimic, mama Floarea nu-mi spusese niciodată o vorbă despre notar, despre vizite, despre acte făcute pe ascuns în acea după-amiază de toamnă.
Notarul a deschis foaia și a început să citească cu o voce rară, care răsuna în tăcerea aia grea din odaie ca niște lovituri de ciocan, în timp ce Gelu se foia de pe un picior pe altul.
„Subsemnata, Floarea Dumitru, declar următoarele: Fiul meu, Gelu, m-a lăsat să putrezesc în propria casă, n-a dat un telefon să întrebe dacă mai am pâine sau dacă mă doare ceva, trimițând firimituri de milostenie din străinătate.”
Gelu a albit la față, dar notarul a continuat fără să-l bage în seamă: „Tu nu mai ești băiatul meu, Gelu, ești un străin care are același nume. Dumnezeu mi-a trimis un înger în casă, pe soția ta, Ileana, singura care m-a iubit fără interes.”
Atunci a picat bomba. Notarul a scos un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere și uzufruct viager, datat cu mult timp în urmă, prin care casa fusese trecută definitiv și irevocabil pe numele meu, al Ilenei.
„Dar asta nu e tot”, a continuat notarul, în timp ce Gelu a început să urle că e un fals, că mama era senilă. „Bătrâna a vândut în secret, acum trei ani, zeci de hectare de pădure moștenite de la tatăl ei din munte.”
„Unde-s banii? Unde-s sutele de mii de euro, că pădurea aia valora o avere!”, a răcnit Gelu, repezindu-se spre notar, dar bătrânul domn l-a oprit cu un singur gest ferm al mâinii, arătând spre un extras de cont.
Banii, aproape trei sute de mii de euro, fuseseră depuși într-un cont EXCLUSIV pe numele meu, cu instrucțiunea clară ca eu să pot accesa fondurile doar după moartea ei, pentru a-mi asigura o bătrânețe liniștită.
Mai mult, bătrâna lăsase un mesaj special: „Gelu să nu primească nici măcar un scaun din casa asta, pentru că el a ales luxul străinătății în timp ce eu mureau de singurătate în propriul pat.”
Gelu a căzut pe scaun, cu ochii ieșiți din orbite, iar Sabina a scos un țipăt de parcă ar fi fost arsă cu fierul roșu, realizând într-o secundă că palatul pe care și-l imaginase s-a transformat în praf și pulbere sub ochii ei.
Notarul s-a ridicat, și-a strâns tacticos actele și s-a uitat la ceas: „Domnule Gelu, proprietara legitimă a acestui imobil este doamna Ileana. Tu și domnișoara aveți exact cinci minute să părăsiți incinta.”
„Dacă nu ieșiți imediat, voi suna la poliția din localitate și vom depune plângere pentru violare de domiciliu și tulburare de posesie. Actele sunt clare și irevocabile, înregistrate la cadastru.”
Sabina, „iubirea vieții lui”, s-a ridicat ca arsă, cu fața desfigurată de o furie neagră, și s-a repezit la Gelu, care stătea ca un bolovan pe scaun, fără să mai scoată un sunet, cu buza tremurând de umilință.
I-a tras o palmă de s-a auzit până în stradă: „Săracule! M-ai mințit că ești moștenitorul unei averi uriașe, că ai vile și terenuri! Am stat cu tine de șase luni doar pentru promisiunile astea de doi bani, jegosule!”
Fetișcana și-a luat geanta de firmă și a fugit spre mașina de lux – care probabil era luată și aia pe rate neplătite sau din banii altuia – și a plecat cu un nor de praf, lăsându-l pe Gelu singur în mijlocul bătăturii.
Gelu a picat în genunchi în fața mea, pe aceeași podea pe care mă brâncise el cu câteva minute înainte, și a început să plângă cu hohote, încercând să-mi apuce mâinile alea aspre și muncite cu degetele lui subțiri.
„Ileana, iartă-mă, am fost un nebun, m-a luat capul acolo în Anglia… dar tu ești singura mea iubire, ești soția mea, hai să uităm tot, să ne bucurăm de banii ăștia împreună, să ne facem viața frumoasă aici, la noi acasă!”
L-am privit de sus și nu mai simțeam nici ură, nici furie, ci doar o silă imensă care îmi venea din stomac, de parcă m-aș fi uitat la un gândac pe care mama Floarea m-a învățat întotdeauna să-l scot din casă cu fărașul.
M-am aplecat, i-am desfăcut mâinile de pe picioarele mele și i-am zis cu o voce atât de calmă, încât și eu m-am speriat de mine: „Iubirea vieții tale? Iubirea ta a fost banul și trupul puștoaicei ăleia care te-a lăsat în praf.”
M-am dus la poartă, am luat sacul meu cu haine și l-am dus înapoi în tindă, apoi am scos din buzunarul sorțului lacătul cel mare, ăla vechi, pe care îl păstrase mama Floarea „pentru zile negre”, și l-am pus pe lanțul de la poartă.
„Gelu, du-te înapoi la viața ta de lux de pe datorie din Anglia, sau unde-oi vedea cu ochii. Aici nu mai ai nici mamă, nici nevastă, nici casă. Aici locuiește de azi înainte doar fiica femeii care a murit cu mâna în mâna mea.”
I-am închis poarta în nas și am auzit cum mașina poliției oprește la gard, chemată probabil de notar. M-am întors în casă, m-am așezat la masa din bucătărie și am plâns pentru prima dată după 15 ani, dar nu de durere, ci de libertate.
Eram bogată, dar nu pentru sutele de mii de euro, ci pentru că, în sfârșit, după o viață de slujit pe alții, eram stăpână pe propria mea respirație și pe curtea mea, unde niciun picior de trădător nu va mai călca vreodată.
