Ia uitați-vă bine la fața mea de om „cinstit”, de gospodar cu obrazul subțire, care și-a pus toată viața în palmă pentru pământul ăsta. Mie mi-ați pupat mână, oameni buni.
V-am vândut roșii care „miros a copilărie” și brânză „de la munte”, în timp ce sub cizmele mele se lăfăia cel mai crunt jeg pe care mintea unui om îl poate născoci pentru bani.
Ziua aia a început cu o mândrie de crăpai. Inauguram „Grădina lu’ Bunicu’”, cea mai mare pensiune agro-turistică din județ, o mândrețe de loc cu lemn lăcuit și miros de fân.
Aveam miniștri la masă, influencerițe care făceau poze cu ciorba mea de văcuță și jurnaliști care scriau cu lacrimi în ochi despre cum Constantin a salvat tradiția.
Mesele se îndoiau sub greutatea platourilor. Roșii imense, lucioase, crescute în serele mele de ultimă generație, lângă o brânză maturată pe care toți o lăudau că e „bio” sută la sută.
Eu stăteam în fruntea mesei, cu iia călcată de nevastă-mea la dungă și cu zâmbetul ăla de bunic blajin care nu ar strivi nici o furnică, dar care ar îngropa un om pentru un profit de 20%.
„Pământul românesc nu minte niciodată, dragilor!” le spuneam eu, ridicând un pahar de palincă. „Ce dai în el, aia primești înapoi!” – și n-aveam idee cât de mult adevăr era în asta.
Chiar atunci, un cățel mic, o pociitanie de rasă a unei fete din București, s-a repezit să bea apă din fântâna aia decorativă de pe mijlocul terasei. O fântână cu piatră de râu, „curată”.
N-a durat zece secunde. Animalul a început să dea din picioare, să facă spume la bot de parcă l-a mușcat dracul și s-a înțepenit cu ochii holbați direct la mine. O tăcere de mormânt s-a lăsat.
Am simțit cum mi se urcă sângele în cap, dar am râs. „E de la căldură, dragilor, n-are inima obișnuită cu aerul tare de munte! Luți câinele de aici și să continuăm ospățul, că se răcește tocănița!”
N-am apucat să ne așezăm bine, că la poartă s-a auzit scandal. Paznicii trăgeau de cineva, o femeie în negru care striga de răsunau văile. Era Elena, văduva lui bietul Vasile, fostul meu om de încredere.
A reușit să se smulgă și a ajuns direct la masa de onoare. Avea mâinile crăpate, pline de un pământ negru și uleios, pe care l-a trântit direct peste platourile cu sarmale, sub nasul ministrului.
„Mâncați, nesimțiților! Mâncați moarte!” a urlat ea. „Constantine, zi-le ce-ai îngropat sub solarii! Zi-le de ce apa asta din fântână miroase a clor și a spital, de zici că bem direct din canalizare!”
Lumea s-a tras înapoi. Ministrul se uita la bulgărele ăla de pământ care lăsa o pată iridescentă pe fața de masă albă. Mirosea a ceva chimic, a ceva ce n-are ce căuta în grădina unui bunic.
„Scoateți nebuna afară!” am urlat eu, cu venele de la gât gata să plesnească. „E plătită de concurență să ne strice ziua cea mare! Vasile a murit de bătrânețe, femeie, lasă-ne în pace!”
Vasile murise la 50 de ani, cu plămânii măcinați de ceva ce doctorii n-au știut să explice. Elena tremura toată, arătând cu degetul spre pământul negru. „N-a murit de bătrânețe, l-ai omorât tu!”
Paznicii au ridicat-o pe sus, destul de brutal. Fiul meu, Tudor, care stătea lângă logodnica lui, Ancuța, s-a ridicat de la masă. Îl vedeam cum se uită la mine de parcă mă vedea pentru prima oară.
Tudor e băiat școlit în Elveția, crede în „sustenabilitate” și alte prostii d-astea moderne. Se uita la pata aia uleioasă de pe fața de masă și apoi la fața mea care trecuse de la alb la violet.
„Tată, de ce reacționezi așa?” m-a întrebat el, încet, de a înghețat totul în jurul nostru. „Dacă e doar o nebună, de ce-ți tremură mâinile? Și de ce miroase pământul ăsta a motorină?”
„Taci din gură și mănâncă, că d-aia te-am ținut în școli!” i-am retezat-o eu, dar simțeam cum se surpă ceva sub picioarele mele. Mândria mea de gospodar începea să se crape ca o roșie lăsată prea mult în soare.
Noaptea aia n-a fost pentru somn. I-am văzut pe geam cum se furișau spre capătul fermei, în „zona interzisă”, unde nici măcar inginerii agricoli nu aveau voie fără mine. Tudor și Ancuța, jurnalista lui.
Au spart lacătul de la depozitul din spate, ăla de unde le ziceam tuturor că țin uneltele vechi și semințele de soi. Dar acolo nu erau semințe. Erau stive de facturi și registre negre, ascunse sub prelate.
Facturi de la firme de neutralizare a deșeurilor chimice. Tudor a început să răsfoiască jurnalul meu, ăla în care treceam tot: ce camioane intrau la 3 dimineața, ce „umplutură” puneam sub stratul de pământ bio.
Acolo scria tot. Timp de zece ani, „Grădina lu’ Bunicu’” fusese groapa de gunoi chimic a marilor uzine. Mă plăteau regește să le îngrop butoaiele sub serele mele „ecologice”.
Pământul ăla „bogat” pe care-l vedeau toți era doar o pătură de trei metri de cernoziom adus din altă parte, pusă peste mii de bidoane cu acid și reziduuri industriale care se scurgeau în pânza freatică.
Ancuța filma tot cu telefonul, în timp ce Tudor plângea lângă o grămadă de deșeuri. Găsiseră și paginile despre angajați. Scriam clar acolo: „Vasile tușește sânge. I-am dat 500 de lei să tacă”.
„Erau roșii pentru copii, tată!” urla Tudor în sinea lui, în timp ce citea cum dădeam mită la laboratorul de analize ca să iasă nitriții în limitele legale. „Vindeai moarte ambalată în iută!”
Eram un geniu al răului. Foloseam pământul bio ca filtru natural pentru otrăvurile de dedesubt, dar natura începuse să dea pe afară. Filtrele se umpluseră. Pământul vomita acidul înapoi.
Îi urmăream pe camerele de supraveghere și n-am făcut nimic. Știam că e gata. Dar mândria e un blestem greu. M-am dus în camera de zi, mi-am mai turnat un pahar de palincă și am așteptat dimineața.
Urma Gala „Fermierul Anului”, marele eveniment transmis LIVE pe Facebook și la televiziunile locale. Eram programat să primesc trofeul de aur pentru contribuția mea la agricultura curată.
Sala de conferințe a hotelului meu de 5 stele era plină. Toată lumea bună a Bucureștiului era acolo, parfumată și gata de aplauze. Eu, pe scenă, mândru ca un păun, cu medalia la gât.
„Și acum,” a spus prezentatorul, „să vedem un montaj despre munca domnului Constantin, sufletul Grădinii lu’ Bunicu’!”. S-au stins luminile și ecranele uriașe din spate s-au aprins.
Dar n-au apărut imaginile cu sapa și tractorul. Au apărut filmările nocturne făcute de Tudor. S-a auzit vocea mea, înregistrată pe ascuns de Tudor acum câteva luni: „Lasă, mă, că n-o să moară de la câteva metale grele”.
Pe ecrane rulau facturile, butoaiele ruginite pe care scria „TOXIC”, excavatoarele care îngropau mizeria noaptea și chipul palid al lui Vasile pe patul de moarte, cu Elena plângând lângă el.
Publicul a înghețat. Miniștrii au început să se foiască, încercând să se ascundă de camere. Transmisia LIVE avea deja zeci de mii de oameni care scriau comentarii pline de venin în timp real.
Tudor a urcat pe scenă. Nu s-a uitat la mine cu ură, ci cu o milă care m-a durut mai tare decât o palmă. Mi-a luat microfonul din mână și s-a întors către sala care acum fierbea de furie.
„Pământul n-a mințit niciodată, tată,” a spus el, reluând vorbele mele. „Pământul a răbdat cât a putut, dar azi te scuipă afară. Nu ești gospodar, ești un gropar al propriei noastre specii.”
Oamenii au început să urle. Cineva a aruncat cu un pahar spre mine. Masa plină de „bunătăți bio” a fost răsturnată. Întreg imperiul meu, construit pe minciună, se prăbușea într-un vacarm de huiduieli.
Jandarmii au intrat în sală să mă scoată, dar nu ca să mă protejeze, ci ca să mă încătușeze. În spatele lor, o vedeam pe Elena. Zâmbea pentru prima oară după ani de zile. Dreptatea avea gust de cenușă.
Șase luni mai târziu, totul e pustiu. Conturile sunt blocate, pensiunea e sub sechestru, iar eu sunt singurul locatar al acestei „ruine de lux”. Instanța a dat o decizie pe care n-a mai auzit-o nimeni.
Până la procesul final, mi s-a interzis să părăsesc proprietatea. Dar pedeapsa cea mai grea nu e izolarea. E faptul că apa curentă a fost tăiată de autorități pentru că e declarată „pericol biologic”.
Singura sursă de apă de pe terenul ăsta e fântâna aia „decorativă” din mijlocul curții. Apa aia în care s-au scurs toate chimicalele pe care le-am îngropat cu mâna mea sub roșii.
Tudor nu-mi mai răspunde la telefon. S-a mutat la București și lucrează la o asociație de mediu, încercând să curețe ce-am murdărit eu. M-a lăsat singur în iadul pe care l-am construit.
În fiecare seară, stau pe terasa aia mare, unde înainte mâncam sarmale cu miniștrii, și privesc serele goale. Pământul de sub ele a început să crape și din crăpături iese un abur galben, înecăcios.
Am milioane de euro ascunse în bănci de care nu se poate atinge nimeni, dar nu pot să-mi cumpăr un pahar de apă curată. Când setea devine insuportabilă, mă duc la fântână cu o cană de tablă.
Apa e tulbure, are irizații de curcubeu și gust de fier ruginit. O beau cu înghițituri mici, simțind cum îmi arde gâtul. E „bio”, așa cum am vrut eu. E pură concentrație de lăcomie și moarte.
Vecinii trec pe la poartă și scuipă în direcția mea. Nu mai sunt „nea Constantin”, sunt „ăla care a otrăvit pământul”. Nici măcar câinii satului nu se mai apropie de gardul meu.
Karma nu vine întotdeauna cu foc și pucioasă. Uneori, karma e doar o cană de apă dintr-o fântână pe care ai otrăvit-o singur, sperând că nimeni n-o să vadă ce se află sub stratul frumos de busuioc.
Mă uit la mâinile mele și văd că au început să se păteze, exact ca ale lui Vasile. Pământul nu minte, într-adevăr. El doar așteaptă momentul să te tragă înapoi la el, cu tot cu păcatele tale.
