Aerul umed de lângă lacul Snagov mirosea a parfum scump, a frunze putrezite și a motorină arsă de la limuzinele care tot veneau. Am coborât din microbuzul de Slatina cu picioarele umflate și inima cât un purice, strângând la piept sacoșa din rafie în care ascunsesem plicul.
Cincizeci de mii de euro în bancnote curate, mirosind a cerneală de bancă, obținuți după ce mi-am vândut tractorul Case IH și ultima bucată de vie din spatele casei. Erau toți banii mei, agoniseala unei vieți de tras pe sfoară la sapă și pe utilaje, strânși pentru singurul meu băiat, Andrei.
Când l-am văzut venind spre mine prin parcarea luminată ca un stadion, îmbrăcat într-un costum albastru ca cerul de vară, cu pantofi lucioși de-ți vedeai obrazul în ei, mi-au dat lacrimile. Am vrut să-l strâng în brațe, să-i simt mirosul de copil, chiar dacă acum era bărbat.
Dar Andrei nu s-a bucurat. S-a oprit la doi metri de mine, s-a uitat stânga-dreapta de parcă aș fi fost un fugar căutat de poliție, și m-a înșfăcat de braț cu o forță care m-a durut. M-a tras repede după gardul înalt de tuia, unde nu ajungeau reflectoarele salonului.
„Ce cauți mă, tată, îmbrăcat așa? Ți-am zis la telefon să nu vii, că ne ocupăm noi de tot! Cum să apari așa în fața socrului meu? Ai pământ sub unghii și costumul ăla miroase a molii de la o poștă!”, mi-a șuierat el în față.
Am privit în jos, la pantofii mei din piele cumpărați de la magazinul universal din Slatina acum zece ani. Erau curați, îi dădusem cu gresie de dimineață, dar pe lângă sclipiciul de acolo, păream un cerșetor rătăcit.
„Andrei, tată, am adus darul… Am vândut utilajul, am banii la mine…”, am îngăimat, încercând să deschid sacoșa. Dar el m-a lovit peste mână. Ochii îi sclipeau de o furie rece, o ură pe care nu o credeam posibilă la copilul pe care l-am legănat pe picioare.
„Nu mă interesează banii tăi acum! Ascultă-mă bine: le-am spus tuturor că părinții mei au fost diplomați români în Belgia și că au murit amândoi într-un accident acum opt ani. Înțelegi? Ești mort pentru ei! Dacă te vede socrul-meu, tatăl Biancăi, mă distrugi! Îmi strici viața!”
Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât fiarele tractorului peste coaste. Am rămas fără aer. Copilul meu, pentru care mâncasem mămăligă cu ceapă ca să-i plătesc facultatea de top din București, mă declarase mort pentru că-i puțeam a țară.
„Dacă vrei să rămâi în curte, dacă vrei să fii și tu pe aici… ia vesta asta”, mi-a zis, aruncându-mi în piept o vestă galbenă, reflectorizantă, pe care o smulsese de la un băiat de la pază. „Stai la poartă și arată-le invitaților unde să parcheze limuzinele. Altfel, chem paza și te scot cu cătușe!”
Frigul din parcare și singurul suflet cald
Am îmbrăcat vesta aceea de plastic peste costumul meu vechi. Ploaia de noiembrie începuse să cearnă mărunt, o pâclă rece care îmi pătrundea prin stofa ieftină direct în oase. Dar frigul de afară nu era nimic pe lângă gheața care îmi cuprinsese sufletul.
Ghidam mașini de sute de mii de euro. Mercedes-uri negre, jeep-uri uriașe, mașini sport joase care treceau atât de aproape de mine încât îmi stropeau pantofii cu noroiul de pe alee. Unii șoferi coborau geamul doar doi centimetri, cât să-mi arunce o bancnotă de zece lei pe geam.
„Ține, nene, și vezi unde o bagi pe a mea, să nu mi-o zgârie vreunul!”, îmi striga câte un băiețaș cu freză pomădată. Am strâns banii ăia în pumn. Îi țineam doar pentru că palmele îmi erau atât de înghețate încât nu mai puteam să deschid degetele.
Prin pereții mari de sticlă ai salonului, vedeam totul. Îl vedeam pe Andrei cum râdea, cum ciocnea pahare pline cu șampanie cu un bărbat burtos, cu părul grizonat, îmbrăcat într-un costum cusut pe comandă. Socrul lui, Dumitru. Omul în fața căruia eu trebuia să fiu mort.
Tremuram tot, iar genunchii îmi scârțâiau de la reumatism. M-am retras sub o copertină de lemn, lângă ghenele de gunoi din spatele bucătăriei, doar ca să mă adăpostesc de vântul tăios care venea de pe lac. Atunci s-a deschis ușa metalică a bucătăriei.
A ieșit o fată tânără, într-o cămașă albă, simplă, și un șorț negru. Avea părul strâns la spate și ochii mari, obosiți de alergătură. Căra o tavă mare cu resturi, dar când m-a văzut strâns ghemotoc în colț, s-a oprit. S-a uitat la mine, apoi la vesta reflectorizantă.
„Măicuță sfântă, sunteți turtit de frig, tăicuțu!”, a spus ea, punând tava pe o masă de inox. N-a așteptat răspunsul meu. A intrat repede înăuntru și s-a întors după două minute cu un pahar mare de carton din care ieșeau aburi groși.
„Beți un ceai cald. Am pus și puțină miere în el. Și stați așa, că vă aduc și ceva de mâncare.” S-a întors cu o farfurie de carton pe care pusese două sarmale fierbinți, mirosind a cimbru și a afumătură, învelite într-o felie groasă de pâine proaspătă.
Am luat paharul cu ambele mâini. Căldura aia mi-a redat simțurile. „Mulțumesc, mamă… Să-ți dea Dumnezeu sănătate”, am îngăimat cu vocea tremurată. Am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a spus că e Maria, studentă la agronomie la București, și lucrează în weekenduri ca ospătăriță ca să trimită bani mamei ei bolnave, în Teleorman.
„E greu, dar nu ne lăsăm, tăicuțu. Muncim cu cinste, nu furăm de la nimeni”, mi-a zis ea cu un zâmbet cald care mi-a încălzit inima mai mult decât ceaiul. Fata asta, o străină, mă trata cu un respect pe care propriul meu fiu îl îngropase sub asfaltul din Snagov.
Planul socrului și miza de milioane
Aproape de miezul nopții, muzica de petrecere s-a oprit brusc. S-a făcut o tăcere adâncă, urmată de microfonul care a scos un sunet ascuțit. Am ieșit din spatele bucătăriei și m-am apropiat de ușile mari de sticlă ale terasei, care erau lăsate întredeschise.
Socrul cel mare, Dumitru, urcase pe scenă. Avea fața roșie de la băutură și ținea în mână un pahar de whiskey cu gheață. Lângă el stătea Andrei, zâmbitor, dând aprobator din cap la fiecare mișcare a socrului său. Bianca, mireasa, își aranja mulțumită rochia de mii de euro.
„Oameni buni, prieteni, parteneri de afaceri!”, a început Dumitru, vocea lui baritonală răsunând în boxe. „Astăzi nu sărbătorim doar unirea dintre fiica mea și acest tânăr briliant, Andrei, pe care mă bucur să-l numesc ginerele meu. Astăzi punem bazele unui imperiu.”
Sala a izbucnit în aplauze. Dumitru a făcut un semn cu mâna ca să ceară liniște. „Am obținut aprobarea prealabilă pentru un proiect cu fonduri europene de cinci milioane de euro pentru un mega-complex de silozuri și agricultură ecologică de mare precizie în județul Olt.”
„Banii sunt acolo, în conturile de la Bruxelles”, a continuat el, bătând cu degetul în masă. „Dar avem o singură problemă majoră. Avem nevoie urgentă de cele cinci sute de hectare compacte din comuna Grădinari, pământul cel mai roditor din zonă, unde autostrada va avea nod de descărcare.”
Dumitru s-a încruntat ușor, iar vocea i-a devenit mai tăioasă. „Există un singur țăran bătrân și al dracului de încăpățânat acolo care deține titlul de proprietate pe tot blocul ăla de pământ și refuză să vândă. Îl cheamă Cazacu. Un sălbatic care nu vrea să audă de tehnologie sau bani mulți.”
Andrei a făcut un pas în față, smulgând practic microfonul din mâna socrului său. Avea pe față acel rânjet arogant pe care i-l văzusem de atâtea ori când mințea pe cineva. „Socrul meu, dragi invitați, lăsați asta în seama mea! Promit în fața tuturor că în maximum o săptămână îl rezolv!”
„Țăranii ăștia proști din Olt sunt slabi”, a continuat Andrei, râzând zgomotos. „Mă duc peste el cu o sacoșă de bani cash, îi dau câțiva firfirei ca să aibă de băutură până la sfârșitul vieții și semnează ca o oaie! Îl strângem cu ușa prin primărie și ne dă tot pământul pe nimic, vă garantez eu!”
Toată sala a început să râdă și să aplaude din nou, felicitându-l pe „băiatul descurcăreț” din București. În spatele geamului ud de ploaie, eu am zâmbit încet. Mi-am băgat mâna adânc în buzunarul interior al hainei mele vechi de la talcioc.
Intrarea parcangiului în salon
Ușile mari din sticlă ale salonului de lux s-au deschis cu un zgomot puternic. Toate capetele s-au întors spre intrare. Muzica s-a oprit din nou, iar invitații au încremenit cu paharele de cristal la gură. Pe covorul roșu, ud și plin de noroi, am intrat eu.
Purtam încă vesta galbenă reflectorizantă, plină de picături de ploaie care sclipeau sub lumina candelabrelor de cristal. Pantofii mei vechi lăsau urme negre, noroioase, pe marmura albă a salonului. Apariția mea acolo, în mijlocul acelei opulențe, era ca o palmă peste obrazul lor curat.
Andrei a înghețat pe scenă. Fața lui a trecut de la roșul de alcool la o culoare gri-cenușie, de parcă ar fi văzut o fantomă. Bianca s-a strâmbat, ducându-și o batistă la nas. „Andrei! Cine este nespălatul ăsta? Pazaaaa! Dați-l afară pe boschetarul ăsta!”
Doi bodyguarzi uriași au pornit spre mine cu pași repezi. Dar eu nu m-am clintit. M-am uitat fix în ochii fiului meu, care acum tremura de panică. „Stai așa, Andrei!”, am strigat, iar vocea mea, obișnuită să strige peste zgomotul motoarelor de tractor, a răsunat în toată sala.
„Nu te apropia, tată… adică, domnule paznic, că ne faci de râs!”, s-a bătut cu cărămida în piept Andrei, încercând să pară stăpân pe situație în fața socrului său. „Luați-l de aici, e un nebun de la parcare care a băut prea mult și a intrat peste noi!”
Am trecut pe lângă cei doi bodyguarzi, care au ezitat o secundă când au văzut cu câtă siguranță înaintam spre scenă. Am urcat treptele încet, cu demnitatea omului care a muncit cinstit fiecare palmă de pământ. M-am oprit chiar în fața lui Dumitru, socrul cel mare.
Am băgat mâna în buzunarul hainei mele de la Slatina și am scos o mapă de piele neagră, uzată, pe care o purtam mereu cu mine. Am trântit-o pe masa din fața lui Dumitru, chiar lângă paharul lui de whiskey. Impactul a scos un sunet greu, plin de realitate.
„Căutați un proprietar încăpățânat pe nume Gheorghe Cazacu din Grădinari?”, am întrebat, uitându-mă în ochii bărbatului bogat. „Cel care deține cele 520 de hectare compacte pe care vreți să vă puneți silozurile cu bani de la Bruxelles? Uitați-vă bine la acte. Eu sunt acel Cazacu.”
Karma de fier și noul început
Dumitru a deschis mapa cu mâini tremurânde. S-a uitat la actele originale de proprietate, la ștampilele de la cadastru și la numele trecut pe ele: *Gheorghe Cazacu*. S-a uitat apoi la mine, la vesta reflectorizantă, apoi la Andrei, care începuse să plângă fără lacrimi.
„Andrei… ce înseamnă asta? Mi-ai spus că părinții tăi sunt morți… diplomați în Belgia…”, a șoptit Dumitru, iar vocea lui era plină de un dezgust profund. Bianca se uita la soțul ei de parcă era o insectă urâtă pe care voia să o strivească.
Andrei s-a prăbușit în genunchi pe marmura udă, în fața mea. M-a prins de picioare, murdărindu-se de noroiul de pe pantofii mei. „Tată… te rog! Am făcut-o pentru noi, pentru viitorul nostru! Am vrut să avem o viață mai bună! Iartă-mă, tată, e afacerea noastră, a familiei!”
M-am uitat la el și n-am simțit decât o mare de pustiu. „Andrei, tatăl tău diplomat a murit cu adevărat astă-seară. Eu sunt doar un tractorist nespălat, așa cum ai spus tu. Terenurile mele nu vor fi vândute niciodată familiei voastre. Nu am ce să semnez cu niște oameni care vând tot pentru bani.”
Am desfăcut ușor mâinile lui de pe picioarele mele. Am scos vesta galbenă reflectorizantă și i-am aruncat-o peste capul plecat în genunchi. „Asta e singura moștenire pe care o ai de la mine. Să o porți când o să parchezi mașinile altora ca să-ți plătești datoriile.”
M-am întors cu spatele și am coborât de pe scenă. În spatele salonului, Maria mă privea cu ochii mari, plini de lacrimi de uimire. Am mers direct spre ea. Am băgat mâna în sacoșa de rafie și am scos plicul gros cu cei cincizeci de mii de euro, punându-i-l în palmele ei curate.
„Ia-i, mamă. E pentru facultatea ta și pentru mama ta bolnavă. Iar de luni, te aștept la Grădinari. Am nevoie de un inginer agronom tânăr și de un manager cinstit care să aibă grijă de pământul meu. Îți fac procura oficială chiar mâine de dimineață la notar.”
În spatele meu, Dumitru urla la Andrei: „Ieși din casa mea! Nunta asta s-a terminat! Ești un impostor și un nimic! Să nu te mai văd în viața mea!”. Bianca țipa și ea, iar invitații părăseau salonul în șoapte, ferindu-și privirile de mirele prăbușit.
Am ieșit din salon ținând-o pe Maria de mână, lăsând în urmă tot sclipiciul mincinos al Snagovului. Afară ploua la fel de mărunt, dar mie nu-mi mai era frig. Pământul meu de la Olt mă aștepta, curat și roditor, departe de toată minciuna lumii.
