Palmele mele miroseau a clor și detergent industrial chiar și după ce mă spălam cu apă opărită. Trei ani de zile n-am știut ce înseamnă o duminică liberă într-un cămin de bătrâni de lângă München. Frecam podele, schimbam cearșafuri pline de puroi și mâncam pâine cu margarină cumpărată la ofertă.
Totul pentru că acasă, la Bacău, soacră-mea trăgea să moară. Cel puțin așa îmi urla soțul meu, Costel, în telefon, în fiecare zi de salariu. Tremura vocea în el de zici că-i suna popa la poartă: „Alina, trimite tot ce ai. Nu mai respiră fără oxigen, doctorul zice că dacă nu luăm fiolele alea din Austria, o pierdem până luni”.
Și Alina trimitea. Trimiteam o mie de euro, o mie două sute, uneori și ultimul mărunțiș de cincizeci de cenți din buzunarul halatului. Fiica mea, Denisa, rămăsese la internat cu pantofi dezlipiți la vârf, dar eu strângeam din dinți și mă gândeam că viața unei mame e mai presus de orice orgoliu. „E mama lui Costel, n-avem cum s-o lăsăm”, îmi ziceam în timp ce-mi bandajam bătăturile crăpate până la sânge.
Ultimul apel a fost cel mai crunt. Costel plângea cu sughițuri, de abia mai înțelegeam ce scoate pe gură: „A făcut metastaze la ficat, Alina… Trei mii de euro costă tratamentul experimental, altfel n-o mai prindem vie de Sfânta Maria”. Am făcut împrumut la o casă de ajutor reciproc a românilor de acolo, cu o dobândă care-mi usca gâtul, și am virat banii în două ore.
După ce-am depus chitanța la ghișeu, m-am așezat pe o bordură în ploaie și n-am mai putut să mă ridic. Mi-era dor de copilul meu de-mi crăpa inima. Mi-era silă de viața asta trăită prin conturi bancare și apeluri pe WhatsApp. Așa că mi-am luat bilet la microbuzul de noapte, fără să-i spun lui Costel. Am vrut să vin, să-i țin lumânarea bătrânei dacă era de murit, și să-mi strâng fata în brațe.
Am ajuns sâmbătă la prânz. Mirosul de praf încins și asfalt crăpat din fața blocului nostru cu patru etaje m-a lovit direct în piept. Am urcat treptele cu geanta aia de rafie după mine, plină de cafea, dulciuri și памperși pentru adulți pe care-i cărasem pe brațe două mii de kilometri.
La ușa apartamentului mirosea doar a varză călită de la vecina de la doi. Am băgat cheia în yală, dar ușa era încuiată cu zăvorul pe dinăuntru. Am bătut o dată, de două ori, cu pumnul strâns. Când s-a deschis, Costel stătea în prag îmbrăcat în cămașă călcată la dungă, cu parfum ieftin turnat peste el cu sticla.
A îngălbenit pe loc. I-au căzut cheile de la mașină din mână pe gresia din hol. „Ce cauți aici, fă? Nu erai la nemți?”, au fost primele lui cuvinte, fără un bună ziua, fără o îmbrățișare după un an și jumătate de când nu ne văzusem fața în realitate.
„Cum ce caut, Costele? Am venit la maică-ta. Unde e? E la spital? La terapie intensivă? De ce ești parfumat așa dacă femeia trage să moară?”, am întrebat eu, dându-l la o parte cu umărul și intrând în sufragerie. Casa era lună. Nicio cutie de medicamente pe masă, nicio rețetă aruncată, niciun tub de oxigen.
S-a repezit după mine și m-a prins de braț, strângându-mă până mi-au albit degetele: „Nu e treaba ta! E internată la o clinică privată la Piatra Neamț, nu lasă pe oricine la vizită din cauza microbilor! Ai venit să faci circ în loc să stai dracului acolo să muncești? Cine mai plătește rata la mașină dacă te-ai întors ca o bezmetică?”.
În clipa aia s-a rupt ceva în mine. Privirea lui nu era privirea unui bărbat îndurerat care-și veghează mama pe patul de moarte. Era privirea unui hoț prins cu mâna în buzunarul altuia. N-am zis un cuvânt, am lăsat geanta jos și m-am așezat pe marginea canapelei, uitându-mă fix în ochii lui până când a lăsat capul în pământ și a plecat trântind ușa.
Când am rămas singură, m-am dus glonț la dulapul din dormitor, unde știam că ține actele casei. Îmi tremurau genunchii atât de tare încât a trebuit să mă sprijin de noptieră. Printre dosarele vechi de utilități și facturi am găsit o mapă de plastic albastră, ascunsă sub teancul de cearșafuri de zestre.
Înăuntru nu era niciun dosar medical. Nicio scrisoare de externare, nicio chitanță de la clinici particulare, nimic cu ștampila vreunui laborator de oncologie. Erau contracte de leasing. Un contract proaspăt, semnat de soacră-mea, Victoria, pentru un Volkswagen Golf fabricat în 2021, și trei chitanțe masive de la o casă de amanet de unde fuseseră scoase lanțuri grele de aur bărbătesc.
Pe fundul mapei am dat peste un fluturaș de pensie al soacră-mii de luna trecută: pensie de agricultor, mărită la zi, complet neatinsă. Iar lângă el, o factură de avans pentru rezervarea salonului de evenimente de la terasa „Castelul Vechi”, cea mai scumpă din centrul orașului. Data de pe chitanță era chiar cea de azi.
Motivul rezervării, scris cu pixul pe formular: „Petrecere aniversară – 65 de ani Victoria Tudor. Meniu festiv 45 de persoane, formație live inclusă”. Trei mii de euro avans achitați în numerar chiar miercuri, la două ore după ce transferasem eu banii împrumutați din Germania.
Mi s-a pus un nod uscat în gât. Tot aerul din apartament părea otrăvit. M-am uitat la mâinile mele cu pielea jupuită, la unghiile tăiate din carne ca să nu zgârii bătrânii pe care-i spălam la fund în străinătate, și am simțit cum mi se aprinde tot sângele în cap. N-am vărsat o picătură de sudoare, n-am oftat. M-am spălat doar pe față cu apă rece ca gheața.
La ora șapte seara, terasa din centru duduia de muzică. Se auzea saxofonul până în stația de autobuz. Oamenii coborau din taxiuri gătiți la patru ace, femeile pe tocuri cui, bărbații cu cămășile desfăcute la gât. Eu eram în blugii mei ieftini, cu adidașii uzați și o geacă simplă de fâș peste tricoul decolorat.
Am trecut de ospătarii de la intrare fără să mă oprească nimeni, pentru că mergeam atât de repede și cu atâta îndârjire încât au crezut probabil că sunt de la bucătărie. Lumina caldă a ghirlandelor de pe terasă bătea direct pe ringul de dans improvizat între mesele pline cu fripturi, platouri reci și sticle de whisky scump.
Și am văzut-o. Muribunda. Femeia cu „metastaze la ficat” care nu mai prindea Sfânta Maria. Soacră-mea, Victoria, era îmbrăcată într-o rochie din catifea vișinie, nouă, cu părul coafat bucle mari, proaspăt vopsit arămiu. Avea la gât trei șiraguri grele de galbeni și juca sârba pe rupte, ținându-se de mână cu două cumetre din sat.
Râdea cu toată gura, cu dinții ei puși recent pe banii mei, și striga la solist: „Zi-i de sănătate, maestre, că cine are bani trăiește o sută de ani!”. La masa din față, Costel turna vin în pahare și râdea cu gura până la urechi, bătând din palme în ritmul lăutarilor.
Am pășit direct în mijlocul ringului. Muzica încă urla, basul îmi vibra în stomac, dar când m-am oprit la un metru de ea, soacră-mea s-a împiedicat în propriile tocuri. S-a oprit hora. S-au rupt mâinile prinse în cerc. Solistul a lăsat microfonul mai jos văzând că lumea începe să amuțească.
„Mamă soacră”, am spus eu, cu o voce atât de limpede și tăioasă încât s-a auzit peste murmurul meselor. „Văd că face minuni tratamentul din Austria. De dimineață nu mai respirați, și acum rupeți podelele la terasă”. Liniștea care s-a lăsat a fost ca de plumb. Nimeni nu mai mesteca, nimeni nu mai clinchetea paharele.
Costel a sărit ca fript de la masă, vărsând o carafă de vin peste fața de masă albă: „Alina, ieși afară! Ai înnebunit? Faci circ la ziua mamei? Ești beată?”. A vrut să mă apuce de jachetă, dar m-am întors spre el cu atâta venin în privire încât a făcut doi pași înapoi, dând peste un scaun.
Am băgat mâna în geantă și am scos teancul de chitanțe Western Union și foile de transfer bancar strânse în trei ani de zile. Le-am aruncat direct în mijlocul mesei mari, peste platoul cu purceluș de lapte și sticlele de băutură străină: „Uitați aici citostaticele! Uitați aici perfuziile doamnei Victoria! Cincisprezece mii de euro munciți de mine la șters bătrâni la fund, ca să-și pună ea dinți de porțelan și să vă cheme pe voi la dezmăț!”.
Soacră-mea a dus mâna la piept, teatral, încercând să înceapă vechiul scenariu: „Mă doare inima, Costele… cheamă salvarea că mă omoară nebuna asta…”. Dar de data asta nu i-a mai ținut. Nici măcar cumetrele ei nu s-au mai apropiat s-o țină de braț. Una dintre ele chiar s-a uitat scârbită la chitanțele împrăștiate printre fripturi și a făcut un pas înapoi.
„Nu chema nicio salvare, soacră”, am continuat eu, apropiindu-mă atât de mult încât îi simțeam mirosul greu de fard și coniac. „Că salvarea ta s-a terminat azi. Salvarea ta eram eu, fraiera care trimitea bani de pâine în timp ce voi cumpărați mașini pe numele tău și râdeați de mine că miros a spital”.
M-am întors spre Costel. Tremura tot, dar nu de frică, ci de rușinea că-l vedeau toți neamurile și prietenii golit de caracter: „Ești un gunoi de bărbat, Costele. Ți-ai vândut nevasta ca s-o ții pe mă-ta boieroaică prin restaurante. Dar știi ce? Contractul de închiriere al apartamentului e pe numele meu. Banii din contul de economii pentru care ai făcut procură sunt blocați de la prânz. Am sunat la bancă înainte să vin aici”.
Fiecare cuvânt cădea ca o secure. Oamenii de la mese au început să se foiască, unii își luau hainele de pe spătare, alții lăsau privirile în farfurii. Nimeni nu mai dansa. Lăutarii își strângeau deja cablurile fără să mai ceară restul de bani. Farsa se terminase în cel mai umilitor mod cu putință.
„Mâine dimineață la prima oră bag actele de divorț”, i-am zis lui Costel, fără să ridic tonul, fără să mai am vreo urmă de slăbiciune în mine. „Iar mașina aia pe care ai luat-o cu avansul din Germania o s-o plătiți voi doi din pensia ei de CAP. Să vedem cum o scoateți la capăt când o să vă vină prima rată de patru sute de euro și frigiderul o să fie gol”.
M-am uitat pentru ultima oară la femeia aia „pe moarte”. Stătea pe scaun galbenă la față, cu gura căscată, fără să mai poată scoate o silabă, ținându-se cu mâinile pline de inele de poșeta ei scumpă. În ochii ei nu mai era aroganța de dinainte, ci o panică oarbă, mizerabilă, a omului care a realizat că robinetul cu bani s-a închis pentru totdeauna.
Am ieșit din restaurant cu capul sus, prin aerul răcoros al nopții. În urmă se auzeau reproșurile înăbușite ale rudelor și țipetele soacră-mii către fiul ei. Nu mai aveam niciun ban în cont, dar când am ajuns la internat și am strâns-o pe Denisa în brațe, am simțit pentru prima oară după trei ani că pot să respir fără să mă mai înec în minciunile lor.
