Mă numesc Nicu și timp de cincisprezece ani am fost „Dumnezeul” din comuna Câmpeni. Eram singurul farmacist pe o rază de cincizeci de kilometri, omul la care veneau toți când îi strângea moartea de gât. În munții ăștia, dacă ai o pilulă care promite că te scapă de junghiuri sau de cancer, ești mai tare decât primarul și popa la un loc.
Oamenii îmi ziceau „Domnul Nicușor, salvatorul”. Veneau la mine plângând, cu mâinile bătătorite de coasă, și îmi lăsau pe tejghea ultimele economii strânse sub saltea pentru înmormântare. Am văzut bătrâni care și-au vândut singura vacă din grajd ca să cumpere „tratamentul de import” pe care îl aduceam eu, chipurile, pe filieră privată de la Viena.
În realitate, eram un monstru cu halat alb. În spatele farmaciei, unde nu intra nici musca, aveam un laborator de toată jena. Decupam etichete cu laserul, schimbam datele de expirare la mizerii luate la kilogram din depozite de deșeuri din Ungaria și, ce e mai grav, făceam capsule cu mâna mea. Știți ce era în ele? Cretă furată de la școală, amidon de cartofi și câte un paracetamol pisat ca să le amorțească un pic durerea și să creadă că „își face efectul”.
Mi-am luat Jeep de 60.000 de euro, mi-am ridicat vilă cu trei etaje și piscină interioară, în timp ce vecinii mei mureau unul câte unul, mulțumindu-mi cu ultima suflare. „Să-ți dea Dumnezeu sănătate, Nicule, că m-ai mai ținut un pic în picioare”, îmi ziceau. Iar eu dădeam din cap, pios, și mă gândeam deja ce gresie să mai pun în baia de la etaj din banii lor de parastas.
Banii nu au miros, dar disperarea miroase a pământ reavăn
Nevastă-mea, Rodica, era creierul din spatele „investițiilor”. Ea se ocupa de „ce zice lumea”. Mergea la biserică în fiecare duminică, dona pentru catapeteasmă și stătea în primul rând, cu poșetă de mii de euro, lângă femeile care abia aveau bani de o lumânare. „Nicule, fii deștept,” îmi zicea ea seara, în timp ce număram teancurile de mii de lei. „Dacă nu le dăm noi speranță, moartea oricum îi ia. Măcar așa, mor cu zâmbetul pe buze că au încercat totul.”
Cea mai mare lovitură am dat-o cu Bace Vasile. Omul avea pământ bun, la drumul principal, și o pensie de mizerie după 40 de ani de muncă la pădure. Când a aflat că are probleme cu inima, a venit la mine tremurând. „Domnu’ farmacist, am auzit că ai tu o doctorie din aia de-i zice ’elixirul austriac’. Cât face?”. I-am zis direct: „E scump, bace Vasile. 1.200 de lei cutia, și ai nevoie de zece ca să te cureți pe artere.”
Omul n-a clipit. S-a dus și-a vândut fâșia de pământ de la marginea satului unui dezvoltator, mi-a adus banii într-o pungă de plastic și a plecat fericit cu zece cutii de cretă amestecată cu zahăr pudră. Peste două luni, l-am condus pe ultimul drum. I-am dus o coroană uriașă, să vadă lumea că mi-a păsat de el. Rodica s-a prefăcut că plânge, iar eu mă gândeam că din banii lui i-am luat fiicei mele ultimul model de iPhone.
Îmi justificam mizeria spunându-mi că toți fură în țara asta. Primarul fură la asfaltări, popa fură la acatiste, eu de ce să fiu prostul satului? Aveam rate la bancă pentru spațiul comercial din centru, aveam pretenții, voiam concedii în Maldive, nu la Felix. Și cum să faci banii ăștia cinstit într-o comună unde tinerii au fugit la muncă pe TIR sau la spălat bătrâni în Italia, și au rămas doar cei cu un picior în groapă?
Hramul satului și marea umilință: Cum se dă titlul de „Cetățean de Onoare”
Săptămâna trecută a fost hramul comunei, sărbătoare mare. Toată suflarea satului era în piațetă. Primarul, un tip uns cu toate alifiile care îmi datora câteva mii de euro pentru campania trecută, a vrut să mă scoată în față. „Să-i dăm onoarea celui care a vegheat la sănătatea noastră!”, a strigat el în microfon, sub privirile a sute de oameni care mâncau mici și beau bere la mese de plastic.
M-am urcat pe scenă mândru, cu un costum adus de la Cluj, croit pe comandă. Eram gata să țin un discurs despre compasiune și despre cum am luptat eu să aduc „medicina viitorului” în inima munților. „Dragi mei, am fost mereu aici pentru voi, la orice oră din zi și din noapte…”, am început eu, simțind cum mă umflu în pene de importanță.
Dintr-odată, din mulțime a ieșit Dan, fiul lui Bace Vasile. Dan lucra de ani de zile în Germania, la construcții, și abia se întorsese pentru parastasul de un an al tatălui său. Nu arăta a om care a venit să petreacă. Era palid, cu ochii injectați de furie și ținea în mână un dosar albastru. A sărit pe scenă înainte ca paza să poată clipi și mi-a smuls microfonul din mână.
„Auzi, mă, salvatorule! Ia zi-ne și nouă, din ce e făcut elixirul ăsta de 12.000 de lei pe care i l-ai vândut lu’ tata înainte să moară în brațele mele?”, a răcnit el. S-a lăsat o tăcere de s-ar fi auzit și o muscă dacă trecea pe lângă boxele alea uriașe. Primarul a încercat să intervină, dar Dan l-a împins deoparte. „Am dus cutiile rămase la un laborator în Munchen, mă, tâlharule! Știi ce scrie pe analizele astea? Cretă, mă! Cretă de șters tabla!”
De la aplauze la lincșaj: Când muntele de minciuni se prăbușește peste tine
Dan a început să arunce cu analizele în mulțime și a scos din buzunar o pungă cu capsulele alea pe care le făcusem eu în debara. Le-a strivit cu bocancul pe podeaua scenei și a ieșit un praf alb, fin, care s-a împrăștiat în vânt. „Uitați-vă! Asta a mâncat tata în loc de medicamente! Asta le-ați dat părinților voștri! Ne-a vândut moarte la preț de aur ca să-și pună el termopane la vilă!”
În secunda aia, am simțit cum mi se taie picioarele. M-am uitat spre mulțime și am văzut chipuri pe care nu le voi uita niciodată. Nu mai erau bătrânii supuși care îmi mulțumeau la farmacie. Erau o haită de lupi care simțeau miros de sânge. Mătușa Maria, care dăduse și ea bani grei pe pastile de reumatism, a scos un strigăt inuman și a aruncat cu o sticlă de bere direct în capul meu.
A urmat iadul. Oamenii au năvălit pe scenă. Primarul a fugit primul, ascunzându-se în clădirea primăriei. Eu am fost pus la pământ în câteva secunde. Simțeam pumni, picioare, scuipați. Cineva îmi urla în ureche: „Ucigașule! Mi-ai omorât mămuca!”. Mi-au rupt costumul ăla scump, mi-au smuls ceasul de la mână și m-au târât prin noroiul și resturile de mâncare de lângă scenă.
În timp ce mă loveau, vedeam cu coada ochiului cum o parte din mulțime se îndrepta spre farmacia mea. Au spart geamurile cu pietre mari de râu, au dărâmat rafturile și au scos totul în stradă. Sute de cutii „miraculoase” au fost aruncate într-o grămadă și cineva a turnat benzină. A fost cel mai mare foc pe care l-a văzut Câmpeniul vreodată. Un rug de medicamente false care scoteau un fum negru, înecăcios, ca sufletul meu.
Nimic nu rămâne neplătit: Celula e mai mică decât apartamentul cu 2 camere
Poliția a reușit să mă scoată de acolo abia după ce eram aproape inconștient. M-au aruncat în dubă ca pe un sac de cartofi. Nevastă-mea? Rodica n-a mai așteptat să vadă finalul. A urcat în Jeep-ul ăla luat din banii lui Bace Vasile și a dispărut spre graniță, luând cu ea tot ce a putut din seiful de acasă. M-a lăsat singur în fața legii și a oamenilor pe care i-am jefuit de viață.
Acum stau într-o celulă de doi pe doi la arestul județean. Sunt acuzat de înșelăciune, ucidere din culpă și practicarea ilegală a medicinei. Avocatul mi-a zis clar că nicio șpagă din lume nu mă mai scoate de aici, pentru că presiunea publică e uriașă. Televiziunile stau la poartă, iar în sat oamenii au semnat o petiție să nu mai fiu lăsat niciodată să calc în Apuseni.
Cel mai greu nu e frigul din celulă sau mâncarea de la cazan. Cel mai greu e că în fiecare noapte îl văd pe Bace Vasile la picioarele patului. Nu zice nimic. Doar îmi întinde o mână plină de praf de cretă și mă privește cu ochii ăia stinși, de om care a crezut în mine mai mult decât în Dumnezeu. Am vrut să fiu bogat, am vrut să fiu „cineva”, dar am ajuns un cadavru viu care așteaptă o sentință care nu va fi niciodată destul de aspră.
Să nu credeți că există iertare pentru așa ceva. În munții ăștia, onoarea se spală cu sânge, iar minciuna te îngroapă mai adânc decât pământul de la țară pe care l-am râvnit atât. Am rămas doar cu gustul ăla de cretă pe limbă și cu certitudinea că, atunci când voi muri, nimeni nu va veni la mormântul meu să aprindă măcar o lumânare de un leu.
