Stau în curtea asta bătrânească din județul Vâlcea și mă uit la telefon cum pulsează ecranul. Pe grupul de WhatsApp numit „Familia Unită Diaspora”, frații mei și-o dau la temelie de trei ore. Se înjură de morți, de copii, de Italia și de Germania, totul pentru zece ari de vie și o casă cu trei camere care stă să cadă pe bârne.
Tata e pe patul de spital, cu perfuzia-n mână, și abia mai respiră. Mama stă pe scaunul de plastic de lângă el, uscată la față ca o prună afumată, cu testamentul semnat la notar în poșetă. Și primul șoc l-am avut când am citit ce scrie pe hârtia aia.
De zece ani, noi suntem „fiii risipitori” doar cu numele pe Facebook. În realitate, eu am plecat pe TIR în Comunitate ca să le plătesc bătrânilor lemnele și medicamentele, în timp ce frate-meu, Nelu, își luase BMW pe credit în Spania și posta poze cu paella.
Surorile mele, amândouă spălătoare de vase în Milano, n-au mai călcat prin sat de la înmormântarea bunicii. Ziceau că e drumul scump și că „ce să facă în noroiul din România?”. Dar când tata a trimis pe grup poză cu foaia de la notar… s-a dezlănțuit iadul.
Nelu a sunat primul, urlând de-ai trezit toți vecinii de pe vale: „Bă, voi sunteți la mintea copiilor? Cum adică casa îi rămâne lu’ Costel? Că eu am trimis zece mii de euro în 2018!”
Tata, cu vocea aia stinsă, abia a putut să-i dea replica care ne-a lăsat pe toți mască: „Băiete, aia zece mii au fost chirie și benzină când ai stat la mine trei luni fără un leu în buzunar. Casa e a cui a avut grijă de oasele noastre.”
Aici s-a rupt lanțul de iubire. Sora cea mare, Mihaela, a intrat pe video-call de pe terasă din Italia, cu un pahar de Aperol în mână, și a dat foc la discuție cu o cinism de te lua cu leșin: „Să moară tata odată mai repede să scăpăm, că oricum casa nu face doi bani pe piață! Vindeți-o și dați-mi partea mea în euro, că am rată la apartament în Monza!”
Când am auzit-o, mi s-a întunecat cerul în fața ochilor. M-am ridicat de pe bancă, am trântit telefonul pe masă, fix în fața mamelor care plângeau în tăcere, și am urlat în camera aia goală de spital: „Auzi, fa Mihaela, tu n-ai dat un leu pentru pomana lui bunicu’ și acum vrei euro?”
Dar ce a urmat apoi m-a făcut să înțeleg că noi, copiii, suntem niște străini lipsiți de suflet. Mama a deschis geanta, a scos un caiet vechi de matematică și a început să citească cu voce tare sumele pe care tata le-a plătit ca să le scoată pe fete din datorii la cămătari prin 2012.
„Gata! Ajunge!”, a strigat tata din pat, reușind să se ridice în coate. „Notarul a venit azi dimineață. Nimic nu e al vostru. Nici pământul, nici livada, nici banii de la CEC. Totul e trecut pe o fundație pentru azilul din sat.”
Pe grup s-a așternut o tăcere de mormânt. Zece secunde mai târziu, Nelu a scris primul: „Sunteți niște senili! Ne-ați furat munca de o viață! Vă blestem să n-aveți lumânare la cap!” Apoi a ieșit din grup. Mihaela a dat block direct.
Tata s-a pus înapoi pe pernă, a tras aer greu în piept și s-a uitat la mine cu ochii ăia apoși, plini de o resemnare rece: „Vezi, băiete? Pentru asta am muncit noi 50 de ani pe tarlaua satului? Să ne numere copiii anii până murim?”
Acum stăm în bucătăria asta mică, la lumina unui bec chior. Afară plouă mărunt pe vie, iar telefonul meu e plin de mesaje în care frații mei mă fac trădător. Casa e goală, banii sunt duși, iar moștenirea noastră e doar o ură care ne va îngropa pe toți.
