Sărbătoream 50 de ani. O jumătate de veac. Geta pregătise sarmalele alea bune, făcuse prăjituri, iar copiii erau toți la masă, în apartamentul nostru cu trei camere din cartier.
Marius, cel mare, venise special de la București cu logodnica lui. Elena, fata mea deșteaptă, era în sesiune, dar n-a lipsit, iar mezinul, Cristi, butona telefonul, așa cum fac ăștia de 17 ani.
Mă uitam la ei și mă simțeam cel mai împlinit om. 25 de ani de căsnicie, muncă pe TIR prin toată Europa, nopți dormite în cabine de fier prin parcări din Germania și Italia, totul ca să le fac lor un viitor.
Banii trimiși acasă s-au dus în rate la bancă, în facultăți, în hăinuțe de firmă și în pământul de la țară pe care l-am cumpărat să avem unde ne retrage la bătrânețe.
Dar în spatele zâmbetului meu de tată mândru, ascundeam un plic pe care îl primisem cu două zile înainte de la un laborator privat. Un plic care mi-a dărâmat tot universul.
Totul a început de la o problemă de sănătate. Niște dureri care nu-mi dădeau pace și o vizită la un specialist care, după niște analize amănunțite, s-a uitat la mine cu o milă pe care n-o s-o uit niciodată.
„Domnule Nelu, rezultatele arată clar. Aveți o afecțiune congenitală. Sunteți steril din naștere. Nu ați putut și nu veți putea avea niciodată copii biologici.”
Am crezut că glumește. Am vrut să-l iau de gât. I-am zis că am trei copii acasă, unul mai frumos ca altul. I-am zis că nevastă-mea e o sfântă și că noi suntem familie de gospodari, nu de derbedei.
M-am dus la alt laborator. Și la al treilea. Același răspuns. Zero șanse. Atunci am făcut testul DNA pentru toți trei, pe ascuns, folosind niște fire de păr luate de pe perie și periuțele lor de dinți.
Rezultatul a venit ca o execuție: Probabilitate de paternitate 0%. Toți trei. Niciunul nu era sângele meu. Inima mi s-a făcut cât un purice și simțeam cum camera se învârte cu mine.
Cui i-am trimis eu bani din Spania timp de 15 ani? Pentru cine am tras eu ca robul pe șosele, de am ajuns să am spatele praf și vederea slăbită? Pentru copiii altuia. Dar ai cui?
La masa de 50 de ani, eram toți. Inclusiv fratele meu, Sandu. Sandu a fost mereu „băiatul bun”. El a rămas în oraș, el o ajuta pe Geta cu cumpărăturile când eu eram plecat în cursă.
El le repara prin casă, el îi ducea la școală dacă Geta avea treabă. „Ce noroc ai de un frate așa săritor, Nelule”, îmi ziceau vecinii. „Alții se bat pe pământuri, voi sunteți ca o singură inimă.”
M-am uitat fix la el în timp ce tăia friptura. Marius avea exact aceeași formă a bărbiei ca a lui Sandu. Elena avea ochii lui ăia verzi, pe care eu mereu am crezut că i-a moștenit de la bunicul din partea mamei.
Mi s-a pus un nod în gât de parcă m-aș fi înecat cu propria viață. Am scos plicul din buzunar și l-am trântit pe masă, lângă farfuria cu sarmale a nevestei mele.
„Geto, ia citește tu de aici la toată lumea, că eu mi-am uitat ochelarii. Spune-le copiilor cine e tatăl lor, că doctorii zic că eu n-am cum să fiu”, am zis cu o voce atât de rece încât s-a făcut liniște de mormânt.
Geta s-a albilit la față de parcă aș fi curentat-o. A deschis plicul, a citit primele rânduri și i-au tremurat mâinile de au căzut foile pe gresie. Sandu a lăsat furculița jos și s-a uitat în altă parte.
„Ce e asta, tată? Ce glume sunt astea?” a întrebat Marius, ridicându-se de la masă. I-am făcut semn să tacă. Voiam să aud vocea ei. Voiam să aud cum explică 25 de ani de minciună ordinară.
„Nelule, ascultă-mă… era greu… tu erai mereu plecat… Sandu a fost aici…”, a început ea să scâncească, dar n-a mai apucat să termine că Sandu a sărit ca fript.
„Lasă, Geto, că oricum afla odată și-odată! Da, Nelule, sunt ai mei. Toți trei. Ce-ai vrea să facem? Tu erai cu TIR-ul, trimiteai banii și te credeai mare gospodar, dar în casa asta eu am fost bărbatul!”
L-am lovit atât de tare încât a căzut cu tot cu scaun. Nu de durere, ci de scârbă. Copiii plângeau, Elena țipa, iar Marius se uita la Sandu cu o groază de parcă vedea un monstru, nu pe unchiul lui.
„În casa asta n-ai fost bărbat, Sandule. Ai fost un parazit. Ai trăit pe banii mei, ai mâncat din munca mea și te-ai culcat cu nevasta-mea în patul cumpărat de mine”, i-am scuipat cuvintele în față.
Geta a căzut în genunchi. „Iartă-mă, am vrut să avem o familie, am vrut să ai pentru cine munci, să nu fii singur… am făcut-o pentru noi.” Auzi tu, tupeu de femeie! A făcut-o pentru noi.
N-am mai stat nicio secundă. M-am dus în dormitor, mi-am luat pașaportul și actele casei de la țară, alea pe numele meu, și cheile de la mașină. Apartamentul e pe numele ei și al meu, n-au decât să se bată pe el.
Când am ieșit pe ușă, copiii au vrut să mă oprească. Marius m-a strigat: „Tată, te rog!”. M-am întors și m-am uitat la el. Vedeam trăsăturile fratelui meu în fiecare linie a feței lui. Nu mai era copilul meu.
„Să nu mă mai strigi așa niciodată. Cere-i bani de nuntă lu’ ăla de la masă, că el te-a făcut. Eu mi-am dat 25 de ani din viață pentru niște străini. Să vă dea Dumnezeu după suflet.”
M-am mutat la țară, în casa bătrânească. Am pus lacăt la poartă și nu răspund la niciun telefon. Geta îmi trimite mesaje că Sandu a părăsit-o, că a fugit la altă femeie acum că nu mai sunt banii mei la mijloc.
Copiii mă caută, îmi scriu că ei n-au nicio vină. Și au dreptate, n-au. Dar de fiecare dată când le văd mutrele, văd trădarea fratelui meu și mirosul sarmalelor mâncate la masa aia blestemată.
Am 50 de ani, n-am pe nimeni și tot ce mi-a rămas e o livadă de pruni și un gust de fiere în gură. Munca mea de o viață a clădit un castel de nisip pe care l-au dărâmat doi oameni în care aș fi băgat mâna în foc.
Nu există iertare pentru așa ceva. Uneori, sângele nu e apă, e otravă pură. Și eu am băut din ea 25 de ani fără să știu.
