Am 41 de ani și de șase ani dorm pe o canapea extensibilă care scârțâie la fiecare respirație, în sufrageria unui apartament de două camere din Drumul Taberei. În dormitorul mare, ăla cu balcon, stau ei. Socrul meu, fost CFR-ist de 79 de ani, și soacra mea, o femeie de 77 de ani care n-a muncit o zi în viața ei, dar știe să dea ordine mai ceva ca un general.
Când ne-am căsătorit, Alina mi-a zis că e o chestie temporară. „Cristi, sunt bătrâni, au nevoie de noi, tata are probleme cu inima, mama abia se mai mișcă. Îi luăm la noi un an, doi, până strângem bani să le luăm o garsonieră în blocul de alături”. Anii au trecut, rata la bancă pentru apartamentul ăsta a crescut de s-a dublat, iar noi am rămas blocați în același infern.
Vă jur că am ajuns să urăsc momentul în care cheia se învârte în yală după zece ore de muncă. Intru în casă și mă izbește mirosul ăla greu, de ciorbă acrită, medicamente și bătrânețe nespălată. În loc de liniște, mă întâmpină televizorul dat la maximum pe canalele de știri, unde socrul meu înjură guvernul de dimineața până seara, și soacra mea care mă măsoară din cap până în picioare din fotoliu, de parcă aș fi un gândac intrat pe sub ușă.
„Iar ai venit târziu, Cristi? Alina a făcut sarmale, dar nu mai e carne, că a mâncat tatăl tău socru. Mănâncă și tu niște mămăligă cu brânză, dacă ți-o mai fi rămas”, îmi spune ea, fără să clipească.
Scânteia: „La mine în casă nu intri tu cu cheia când ți se scoală ție!”
Săptămâna trecută am explodat. Venisem rupt de oboseală de la șantier, plouat, înghețat și cu o durere de măsea de mi se încețoșa privirea. Am vrut să fac un duș fierbinte și să mă culc direct pe canapeaua aia blestemată. Când am intrat în baie, socrul meu își spăla picioarele în lighean, direct pe gresia mea nouă, lăsând apă peste tot.
„Tată, ți-am zis de o sută de ori să nu mai pui ligheanul ăla acolo, că alunec și-mi rup gâtul! Și șterge naibii apa aia de pe jos, că se umflă tocul la ușă!”, am strigat, fără să mai pot să mă abțin.
Bătrânul s-a ridicat, roșu la față de furie, tremurând de ciudă. S-a șters grosolan cu prosopul meu de față și mi-a rânjit în nas, arătându-și dinții îngălbeniți.
„Băi băiatule, tu să taci din gură când vorbești cu mine! Tu ești un venetic în casa asta, nevastă-ta e stăpână! Eu am crescut-o, eu am făcut-o om. Tu doar plătești o chirie la bancă și te crezi mare domn. Să zici mersi că te lăsăm să dormi aici!”
Am simțit cum mi se urcă sângele în cap. Am ieșit pe hol și am strigat-o pe Alina. Ea a venit speriată din bucătărie, cu mâinile pline de făină. I-am zis clar, de față cu bătrânul: „Alina, ascultă-mă bine. Ori pleacă ei la țară, în casa lor veche, ori plec eu și vă las dracului cu bancă, cu rate și cu tot! Nu mai pot, m-am îmbolnăvit de nervi din cauza lor!”
Alina a început să plângă, așa cum face de fiecare dată când se strânge șurubul. „Cristi, cum să-i trimit la țară? Casa de acolo e aproape o ruină, nu au condiții. Sunt părinții mei, vrei să-i omor? Ai puțină milă, că Dumnezeu ne vede și ne pedepsește!”
Secretul: Ce se ascundea în mapa cu acte a bătrânului
Marți, banca mi-a trimis o notificare că s-a mărit din nou indicele IRCC și că rata la apartament a crescut cu încă 300 de lei. Eram disperat. Aveam nevoie urgent de actele de proprietate ale apartamentului ca să merg la o altă bancă pentru o refinanțare, altfel luna viitoare intram în incapacitate de plată.
Alina era la muncă, iar bătrânii erau ieșiți la farmacie să-și ia rețeta compensată. Știam că actele casei sunt în dulapul din dormitorul lor, într-o mapă din piele neagră pe care socrul meu o păzea ca pe ochii din cap. Am intrat în camera lor – camera aia care mirosea a naftalină și a nespălat – și am început să caut prin sertare.
Am găsit mapa. Dar, pe lângă contractul nostru de vânzare-cumpărare, am dat peste un plic alb, gros, legat cu un elastic de bani. L-am deschis din curiozitate. Înăuntru era un contract de vânzare-cumpărare autentificat la notar acum trei ani, plus un extras de cont curent pe numele socrului meu.
Când am citit, mi s-a tăiat respirația. Bătrânii vânduseră pământul de la țară – cele trei hectare de teren arabil de la șoseaua națională, despre care mie îmi spuneau mereu că „sunt blocate în procese de retrocedare și nu valorează nimic” – pentru suma de 45.000 de euro net.
Patruzeci și cinci de mii de euro! Bani gheață. Dar șocul cel mare abia acum urma. Lângă contract era o dispoziție de transfer bancar. Toată suma, până la ultimul cent, fusese transferată în contul lui Adrian, fratele Alinei, ăla care trăiește în Spania de zece ani și care vine acasă doar o dată pe an, la masă gata pusă, ca un rege.
Adrian, care își schimbase mașina anul trecut și se lăuda pe Facebook cu vacanțe în Tenerife, își cumpărase de fapt un apartament în Alicante din banii ăia. În timp ce eu munceam pe șantier câte 12 ore pe zi, mâncam resturi și plăteam rata la banca unui apartament în care nu aveam loc nici să respir, ei îi dăduseră totul fiului lor iubit.
Explozia: Răzbunarea la pomana de 7 ani
Sâmbăta trecută a fost pomana de 7 ani a bunicii Alinei. Tradiție mare, românească. Ne-am strâns toți în sufrageria noastră înghesuită: eu, Alina, părinții ei și, colac peste pupăză, venise și domnul Adrian din Spania, îmbrăcat la patru ace, cu parfum scump care acoperea mirosul de sarmale din casă.
Masa era plină. Socrul meu ținea discursuri despre cât de greu o duc ei, pensionarii, cum statul îi fură și cum „noroc de copiii ăștia că ne mai țin și pe noi, că altfel muream de foame pe străzi”. Adrian dădea din cap aprobator, sorbind dintr-un pahar de vin roșu cumpărat din banii mei.
„Măi Cristi”, zice Adrian, rânjind cu dinții lui perfect puși în Spania, „ar trebui totuși să zugrăvești și tu bucătăria asta. Cam miroase a igrasie pe la colțuri și nu e bine pentru plămânii mamei. Fă și tu un efort, că doar ești bărbat în casă”.
În momentul ăla, s-a lăsat o liniște de mormânt. Am pus furculița jos. Am simțit cum o căldură puternică îmi urcă din stomac până în creștetul capului. Am băgat mâna în buzunarul interior al hainei și am scos cele trei foi xeroxate pe care le făcusem la muncă.
Le-am trântit pe masă, direct în farfuria cu sarmale a lui Adrian. Sosul roșu s-a împrăștiat pe hârtia albă, fix peste suma de 45.000 de euro scrisă cu litere îngroșate de notar.
„Ce-i asta, Cristi?”, a întrebat Alina, schimbându-se la față când a recunoscut scrisul tatălui ei pe marginea foii.
„Asta e prețul sclaviei mele, Alina! Ăștia sunt banii pe care mama și tatăl tău i-au dat frățiorului tău iubit, în timp ce eu fac împrumut la Provident ca să le cumpăr lor pastile de inimă și să plătesc întreținerea la bloc! 45.000 de euro din pământul de la țară, ăla de pe urma căruia mie mi s-a spus că nu luăm niciun leu!”
Socrul meu s-a albit ca peretele. A vrut să se ridice, dar picioarele nu l-au mai ținut. Soacra mea a început instant să scoată niște sunete ciudate, mimând un atac de panică: „Au, inima! Alina, mă ia cu rău, sună la salvare, ne omoară ăsta în casă!”
„Taci dracului din gură, cotoroanțo!”, am urlat atât de tare încât s-a auzit prin pereți până la vecinii de la etajul 3. „Să nu mai mimați nicio boală cu mine! Voi doi, împreună cu prințul din Spania, aveți exact două ore să vă strângeți boarfele și să plecați din casa mea. Altfel, vă arunc lucrurile pe geam!”
Adrian a sărit de pe scaun, bătându-se cu pumnul în piept: „Băi săracule, tu știi cu cine vorbești? Cum îți permiți să-i dai afară pe părinții noștri în stradă? Ești un nimeni!” N-am mai stat la discuții. I-am dat un pumn direct în mufa aia de spaniol de s-a prăbușit peste masa plină cu colivă și farfurii.
Deznodământul: O casă goală și o liniște care doare
N-au plecat de bunăvoie, așa că le-am scos valizele vechi din debara, le-am umplut cu hainele lor care miroseau a naftalină și le-am aruncat pe casa scării. Vecinii s-au strâns ca la circ. Alina urla, mă zgâria pe față, mă numea monstru și striga că mă bagă la pușcărie. I-am aruncat și ei geanta în brațe și i-am zis scurt: „Dacă rămâi cu ei, pleci cu ei”.
Și a plecat. S-au dus toți la un hotel ieftin, iar a doua zi Adrian i-a luat și i-a dus probabil la țară sau le-a închiriat ceva cu banii ăia mulți pe care îi avea în cont. Alina m-a blocat peste tot. Avocatul ei m-a sunat ieri să-mi spună că depune actele de divorț și că cere jumătate din apartament.
Să ceară ce vrea. Apartamentul e pe numele meu, luat înainte de căsătorie, ea are doar dreptul la o cotă din ratele plătite împreună, dar am dovezi că eu am acoperit 90% din cheltuieli din extrasele mele bancare. Să meargă la spaniolul ei să-i dea bucățică din cei 45.000 de euro.
Acum stau singur în cele două camere goale. Mirosul greu a început să dispară, dar în locul lui a rămas o liniște ciudată, aproape dureroasă. Am pierdut zece ani din viață, o nevastă pe care am iubit-o cândva și am rămas cu o rată uriașă la bancă pe care abia o mai pot plăti de unul singur. Dar aseară, pentru prima dată după șase ani, am dormit în dormitorul mare. În patul meu. Și nimeni nu a mai tușit prin perete.
