PARTEA 1: Aurul din gunoaiele nemților și mândria oarbă din Bărăgan
Dacă intri în Brăila pe la Barieră și întrebi de Nea Tache și de băiatul lui, Silviu, te îndrumă și câinii vagabonzi. Avem hala aia uriașă de lângă docuri, din tablă ruginită pe afară, dar plină până la acoperiș cu baloți strânși în chingi de sârmă. Cincisprezece TIR-uri pe lună trăgeau la rampa noastră, toate burdușite cu ce aruncau nemții, olandezii și austriecii în containerele de reciclare.
Pentru lumea de rând, eram salvatorii județului. Venea duminica la poartă o coadă de sute de oameni de la șase dimineața, cu sacoșe de rafie pregătite, gata să se calce în picioare pentru o geacă de fâș sau o pereche de blugi cu etichetă. Românul e sărac, n-are după ce bea apă, dar vrea să scrie pe el mare, cu litere aurite, ce firmă poartă când iese la birt sau la biserică.
Tata mi-a băgat filozofia asta în cap încă de când aveam zece ani și mă punea să desfac saci plini de praf. „Băiatu’ tatei, să ții minte de la mine: foamea de fudulie n-o satură nici dracu’. Neamțul se cacă pe el de zgârcit, spală haina și o dă la crucea roșie, iar brăileanul nostru își face rată la bancă numai să se afișeze cu ea la nuntă”.
Așa am ridicat noi vila din Chercea, cu marmură albă, baluștri din beton și doi lei auriți la poartă de se holba tot cartierul cu invidie. În garaj stătea un Mercedes alb, cumpărat cu banii jos, din mormanele alea de haine jegoase. Tata stătea mereu la masa de tablă din birou, cu țigara Carpați lipită de buză, numărând teancurile de bancnote unsuroase până i se îngălbeneau buricele degetelor.
Lucrau pentru noi vreo zece amărâte din cartier, femei cu bărbați la pușcărie sau bețivi, plătite la zi cu cincizeci de lei și-o pungă de pâine. Mirosea hala aia a formalin de-ți lăcrimau ochii și-ți ardea gâtul, un miros acru de chimicale și igrasie care intra în piele atât de adânc încât nici cu trei săpunuri nu-l mai scoteai la duș.
Dar la începutul lunii trecute, lucrurile au luat o turnură care mi-a rupt viața în două. A tras la rampă un șofer ucrainean, pe la trei noaptea, aducând un transport special din zona Frankfurt. Baloții nu mai erau din ăia obișnuiți, înveliți în folie transparentă, ci erau saci mari de pânză groasă, cusuți cu sfoară de cânepă și marcați cu vopsea roșie pe colțuri.
PARTEA 2: Balotul cu miros de spital și secretul plecării lui Cătălin
Tata s-a agitat toată noaptea ca un câine turbat, supraveghind descărcarea cu o lanternă mare în mână. „Asta-i marfă scumpă, Silviule”, mi-a șoptit el cu ochii injectați de somn și cafea la ibric. „Asta-i cremă de la spitale și azile private, haine de oameni cu stare care n-au mai apucat să le ia acasă. Le dăm la bucată, nu la kil, scoatem lejer zece mii de euro pe tură”.
Nu mi-a plăcut niciodată vorba asta a lui, dar când se învârteau atâția bani, tăceam din gură ca un laș. M-am gândit imediat la Cătălin, fratele meu mai mic. El n-a putut să înghită afacerea asta murdară a tatălui nostru și mâncătorul de bani care devenise bătrânul. Cu un an în urmă, de Crăciun, s-au luat la bătaie chiar lângă bradul împodobit cu beteală scumpă.
Tata îi ceruse lui Cătălin să se lase de facultatea de la Galați și să vină să care baloți la rampă, că „școala e pentru fraieri fără un sfanț în buzunar”. Cătălin i-a aruncat sarmalele de pe masă direct pe gresie și i-a urlat în față: „Mai bine mor de foame pe șantier la străini decât să mă îmbogățesc din zdrențele altora ca un vierme de groapă!”.
A plecat în noaptea aia cu trenul de trei dimineața spre Germania, doar cu o geantă sport și adidașii cumpărați de mine din primul meu salariu curat. Șase luni ne-a mai sunat din când în când, zicând că muncește pe schele pe lângă Frankfurt, dormind într-un container cu alți opt moldoveni. Apoi, prin vară, telefonul i s-a închis definitiv și n-am mai știut dacă mai e viu sau mort.
Tata nici măcar nu s-a clintit când i-am zis că nu mai dăm de Cătălin. A ridicat din umeri și a scuipat pe jos: „Dă-l în mă-sa de rebel, vine el cu coada între picioare când i s-or termina banii de țigări”. Dar eu simțeam un nod în gât de fiecare dată când treceam pe lângă camera lui încuiată din vila noastră fără suflet.
În dimineața de după descărcare, am intrat singur în hală înainte să vină femeile la sortat. Voiam să văd cu ochii mei ce minunăție de haine adusese șoferul ăla la miezul nopții. Am luat un cutter mare de tăiat linoleum și m-am apropiat de primul balot marcat cu roșu. În momentul în care am despicat pânza groasă, din interior nu m-a lovit mirosul obișnuit de chimicale, ci o duhoare rece, metalică, de spital și dezinfectant ieftin.
PARTEA 3: Haina de mort cu buletin românesc în buzunar
Am băgat mâinile fără mănuși printre fiarele de sârmă care țineau balotul compact. Erau geci groase, paltoane de stofă, haine grele, unele pătate cu substanțe gălbui care nu ieșiseră la spălarea chimică rapidă. Nemții curățaseră dulapurile vreunui cămin de nefamiliști sau depozit de carantină și le vânduseră la preț de nimic intermediarilor noștri din Arad.
Privirea mi s-a oprit pe un hanorac bleumarin cu glugă, tocit la coate și pătat pe piept cu stropi mici de var alb. Am simțit cum mi se scurge tot sângele din cap direct în picioare. Știam hanoracul ăla mai bine decât propria mea cămașă de duminică. Avea o cusătură strâmbă la fermoar, făcută de mama cu ață neagră înainte să moară ea de cancer, când noi eram încă niște puști amărâți.
Mi-au tremurat degetele atât de tare încât am scăpat cutterul pe cimentul rece. Am tras cu disperare de hanorac, smulgându-l din grămada de cârpe presate. În buzunarul de la burtă am simțit o umflătură rigidă. Am băgat mâna orbește și am scos o bucată de plastic transparent, prinsă pe o bentiță albă, din acelea care se pun la mâna pacienților internați de urgență.
Textul era tipărit în germană, dar numele era scris clar, fără dubiu: „Popescu, Cătălin – 23 ani”. Dedesubt, o dată trecută cu ștampilă neagră: data decesului, în urmă cu fix șapte săptămâni. Lângă brățară, am scos un lănțișor subțire de argint cu o cruciuliță mică, tocită la un colț, pe care i-o cumpărasem eu de la Mănăstirea Neamț când a împlinit majoratul.
Totul s-a legat într-o secundă ca un ștreang în jurul gâtului meu. Cătălin murise singur, ca un câine fără stăpân, într-un spital din străinătate. Cum n-avea asigurare bună și nimeni nu-l căutase, nemții îi aruncaseră puținele boarfe la grămadă cu deșeurile textile abandonate, le presaseră în baloți la mașină industrială și le trimiseseră înapoi în România, să facem noi profit de pe urma lor.
M-am prăbușit în genunchi pe cimentul unsuros, ținând hanoracul la piept și urlând așa cum nu credeam că poate urla un bărbat în toată firea. Mirosul de praf, de transpirație uscată și de boală care ieșea din cârpa aia era tot ce-mi mai rămăsese din fratele meu. În timp ce zăceam acolo, pe ușa mare a depozitului s-a auzit scârțâitul fiarelor și pașii grei ai tatălui meu.
PARTEA 4: Focul din curte și fața adevărată a tatălui
Tata a intrat mestecând o scobitoare, cu ochelarii de soare pe frunte și cheile de la Mercedes zornăind în palmă. Când m-a văzut la pământ cu hanoracul în brațe, n-a venit să mă întrebe ce am. S-a repezit direct la balotul tăiat, inspectând dacă nu cumva s-a stricat marfa când a căzut pe jos mizeria de pe rampă.
„Ce faci, mă, handicapatule? De ce tai sârmele așa ca nebunul, vrei să se împrăștie tot prin praf?”, a răcnit el la mine, dând cu piciorul într-o haină căzută. I-am întins brățara de plastic cu mâna plină de funingine și i-am aruncat lănțișorul de argint direct în piept. „Uită-te, tată! Uită-te ce-ai adus din Germania! E Cătălin, băga-ți-ai banii în pământ!”.
S-a uitat la brățară. A clipit de două ori, și-a potrivit ochelarii pe nas și a citit hârtia aia mică. Mă așteptam să cadă jos, să-și smulgă părul din cap, să blesteme cerul și pământul. Dar Nea Tache doar a oftat adânc, a scuipat scobitoarea pe jos și a băgat brățara în buzunarul pantalonilor lui de stofă scumpă, fără să-i tremure măcar o geană.
„Asta e, Silviule. N-avem ce-i mai face acu’”, mi-a zis cu o voce rece, de parcă-i murise o găină în curte, nu propriul copil. „Dacă a fost prost și a vrut să fie domn printre străini, așa i-a fost scris. Haina asta e bumbac gros, se vinde bine la piață. O spălăm de două ori cu balsam, îi punem etichetă nouă și luăm măcar șaptezeci de lei pe ea, să scoatem transportul”.
În clipa aia s-a rupt ceva definitiv în mine. Am simțit o ură atât de neagră și de adâncă încât mi-a întunecat vederea. Am sărit la el, l-am apucat de gulerul cămășii călcate la dungă și l-am izbit cu spatele de peretele halei, până au zornăit rafturile de metal. Femeile care abia intrau la tură au început să țipe ascuțit și să fugă înapoi spre poartă.
„Băi câine, tu auzi ce scoți pe gură?! E frate-meu! L-ai trimis la moarte pentru trei firfirei și acum vrei să-i vinzi țoalele la kilogram?!”, urlam atât de tare încât simțeam cum îmi plesnesc venele de la gât. Tata a scos o cheie franceză de pe masă și m-a lovit peste umăr fără să clipească, lăsându-mă fără aer pe ciment.
„Băi fătălăule, eu te-am făcut, eu te omor!”, mi-a șuierat el printre dinți, gâfâind de bătrânețe și grăsime. „Eu am știut de astă-vară că-i bolnav de plămâni la spital! Mi-a cerut trei mii de euro pentru operație, nesimțitul! Trei mii de euro ca să-i bage doctorii nemți în buzunar, când eu aveam de achitat avansul la TIR-ul nou! Afacerea asta nu se oprește pentru un pierde-vară!”.
PARTEA 5: Răzbunarea cu benzină și crucea fără mormânt
Când am auzit că a știut și l-a lăsat să moară pentru un avans de tablă pe roți, nu m-am mai gândit la nicio lege și la niciun Dumnezeu. M-am ridicat de jos, am luat o canistră de douăzeci de litri de motorină de la stivuitor și am început s-o vărs peste balotul lui Cătălin, peste ceilalți saci din jur și peste biroul unde stăteau catastifele cu banii negri.
Tata a urlat ca ars și a sărit să-mi smulgă canistra, dar i-am dat un pumn drept în bărbie de s-a prăbușit peste scaunul lui de piele. Am scos bricheta din buzunar și am aprins hanoracul fratelui meu. Focul a sărit ca o fiară turbată pe cârpele îmbibate în chimicale și motorină, ridicând o flacără uriașă până la grinzile de fier ale acoperișului.
„Arde-le pe toate, bătrânule!”, i-am strigat în timp ce fumul negru și gros umplea depozitul. „Îmbracă-te cu banii tăi și du-te dracului în mormânt cu tot luxul Europei!”. Am tras ușa mare de tablă după mine, am coborât zăvorul greu și am fugit în stradă, lăsându-l să se bată cu flăcările pe care le hrănise treizeci de ani.
Vecinii s-au strâns la gard ca la circ, pompierii au venit cu sirenele urlând după o jumătate de oră, dar din depozit n-a mai rămas decât scheletul de fier încins și un morman de cenușă fumegândă. Tata a scăpat ieșind pe geamul mic de la toaletă, ars pe mâini și pe gât, plângând în fața jandarmilor nu după Cătălin, ci după marfa de cincizeci de mii de euro făcută scrum.
N-am mai călcat pe la vila aia din Chercea și nici n-o să mai calc vreodată. Mi-am luat doar geanta cu actele mele și am plecat spre gară, cu lănțișorul lui Cătălin strâns în pumn atât de tare încât crucea de argint mi-a tăiat carnea din palmă. În Brăila s-a vorbit o săptămână la birturi despre „focul lui Nea Tache”, dar nimeni nu știe ce am ars eu cu adevărat acolo.
Acum sunt într-un tren spre Nicorești, la casa bunicilor, cu gândul că tot orașul ăla pute a hoit împachetat frumos la umeraș. Ori de câte ori văd pe stradă vreun băiat îmbrăcat mândru cu haine de firmă luate la mâna a doua, îmi vine să-i smulg geaca de pe el și să-i spun pe cine poartă în spinare. Dar tac, fiindcă românului poți să-i iei viața, dar dacă-i iei iluzia că e domn pe doi lei, te omoară el pe tine.
Tata și-a comandat deja alt transport din Austria și a deschis tarabă provizorie în piață. Oamenii stau iar la coadă, fără să știe că poartă pe ei plânsul unor morți pe care nu i-a mai revendicat nimeni.
