Să vă spun una de n-o să credeți, că de-aia stăm toți pe Facebook, să ne mai vărsăm amarul. Eu sunt Mioara, o femeie simplă, de la țară, care a ajuns la oraș să spele scările blocurilor și să aibă grijă de bătrâni, că pensia de urmaș e un scuipat în ochi.
L-am îngrijit pe domnul Anton timp de șase ani. Omul ăsta avea milioane, fraților. Case, terenuri, conturi de care nici nu voia să audă. Dar trăia într-un apartament de două camere, mânca mămăligă cu brânză și purta același palton de lână de pe vremea lui Ceaușescu.
„Mioară,” îmi zicea el, în timp ce-i tăiam unghiile sau îi făceam o supă caldă, „banul e ochiul dracului dacă n-ai bătături în palmă. Nepoții mei… ăștia sunt făcuți din plastic, fată. Dacă mor mâine, ăștia nici n-o să știe cum să-mi împartă oasele, darămite pământul.”
Și mare dreptate a avut bătrânul. Când s-a prăpădit, acum două săptămâni, a fost circ, nu înmormântare. Răzvan și Bianca, nepoții lui „de lux”, au venit cu niște mașini de zici că erau de la NASA. El, cu un ghiul pe deget cât nuca și un telefon pe care dădea scroll non-stop.
Ea, Bianca, botoxată toată, cu unghii de zece centimetri de nu putea nici să țină lumânarea la căpătâiul bunicului. Stăteau amândoi în biserică și miroseau a parfum de 500 de euro, strâmbând din nas că „miroase a tămâie și a bătrânețe”. Nu l-au vizitat de zece ani.
Zece ani în care eu i-am spălat așternuturile, eu i-am dus plosca, eu am stat cu el de mână când urla de durere de oase. Ei sunau doar de Crăciun, și atunci ca să întrebe dacă „moșul mai are mult”, că au rate la bănci pentru bolizii lor de fițe și vacanțele prin Dubai.
La pomană, nici n-au vrut să pună mâna pe sarmale. „Vai, dragă, au prea multă grăsime, noi mâncăm doar bio”, zicea Bianca, în timp ce-și verifica machiajul în oglinda retrovizoare. I-am văzut cum se uitau la ceas, abia așteptând să treacă „circul” ca să meargă la notar.
Și am ajuns și la notar. O sală rece, cu lambriuri de lemn și un aer greu. Eu stăteam într-un colț, pe un scaun de lemn, cu baticul negru pe cap și mâinile crăpate de la atâta dezinfectant și muncă. Ei stăteau în față, picior peste picior, de parcă deja dețineau tot orașul.
Notarul, un om serios, a scos un plic sigilat. „Domnul Anton a lăsat un testament foarte specific”, a început el. Răzvan a rânjit, frecându-și mâinile. „Hai, domne, lasă vorbăria, zi-ne cifrele! Că am de plătit leasingul la Mercedes și mă caută ăștia de la bancă.”
Notarul a citit rar: „Averea mea va merge la cel care va demonstra că știe ce înseamnă munca. Nu vă las conturi, nu vă las chei. Vă las această punguță cu semințe de floarea-soarelui. Cel care le va planta în curtea din spate, la umbra nucului, va primi totul.”
În momentul ăla, s-a făcut o liniște de mormânt. Răzvan s-a înroșit la față de parcă îi plesnea o venă. S-a ridicat în picioare, a smuls punguța aia mică de hârtie din mâna notarului și s-a uitat la ea de parcă era un rahat de câine. „Ce e mizeria asta, bă?!?” a urlat el.
Bianca a început să urle și ea: „Bătrânul a murit senil! A înnebunit de tot! Cum adică semințe? Eu am de dat 4000 de euro la cardul de credit luna asta! Eu nu-mi murdăresc unghiile și pantofii de designer să sap în noroi pentru niște semințe de doi lei!”
Răzvan, negru de supărare, a dat cu punga de pământ. Semințele s-au împrăștiat peste tot, pe covorul ăla scump al notarului. Apoi, cu o răutate pe care n-am văzut-o nici la animale, a început să le calce cu picioarele, zdrobindu-le cu pantofii lui de piele fină.
„Să le planteze cine o vrea! Eu îl dau în judecată și din mormânt! Anulez testamentul, iau avocați, fac scandal la televiziune! Moșul dracului, și-a bătut joc de noi după ce că a mirosit a naftalină toată viața!” Au trântit ușa atât de tare că a căzut un tablou de pe perete.
Eu am rămas acolo, tremurând. Notarul s-a uitat la mine cu o privire ciudată, de parcă mă măsura. „Mioară,” mi-a zis el încet, „tu ce faci?” Eu am oftat, m-am aplecat cu greu, că mă lăsau genunchii, și am început să adun semințele alea zdrobite de pe jos.
Le puneam în căușul palmei, una câte una. Unele erau praf, dar altele mai aveau o șansă. „Domnule notar, eu am crescut cu pământul. Anton a fost ca un tată pentru mine. Dacă asta a fost dorința lui, eu o fac. Nu pentru bani, că eu oricum n-am avut niciodată, ci pentru sufletul lui.”
Am plecat spre casa bătrânului, conacul ăla vechi de la marginea orașului, unde el nu mai voia să stea că „era prea mare pentru un om singur”. Era o paragină, buruieni cât statul de om, dar nucul ăla bătrân din spate era încă acolo, falnic, de parcă păzea un secret.
M-am dus acasă, am luat sapa aia veche pe care o țineam în debara și m-am întors la conac. Plângeam în hohote. Vorbeam cu Anton de parcă era lângă mine: „Vezi, bre Antoane, ce nepoți ai crescut? S-au dus după bani ca lupii la stână, dar n-ar pune mâna pe o sapă nici să-și salveze viața.”
Am început să sap la umbra nucului. Pământul era tare, uscat, bătătorit de ani de zile. Mă dureau spatele și umerii, îmi curgea sudoarea pe sub batic, dar nu m-am lăsat. Am zis că fac o grădină de floarea-soarelui cum n-a văzut orașul ăsta, chiar dacă semințele erau jumătate praf.
La a zecea groapă, sapa a lovit ceva. S-a auzit un sunet metalic, sec. „O fi vreo țeavă veche,” m-am gândit eu. Am dat pământul la o parte cu mâinile goale, fără să-mi pese de noroiul de sub unghii. Nu era nicio țeavă. Era marginea unei cutii de fier, neagră, cu un lacăt cât pumnul.
Inima a început să-mi bată de parcă voia să-mi sară din piept. Am săpat ca o nebună în jurul ei, până am scos-o la lumină. Era grea, de-abia am ridicat-o pe iarbă. Chiar atunci, am auzit pași pe pietriș. Era notarul. Venea spre mine tacticos, cu o cheie mică, aurie, în mână.
„Domnul Anton mi-a spus că vei fi singura care se va apleca spre pământ, Mioară,” mi-a zis el cu un zâmbet trist. „Nepoții lui n-ar fi săpat nici dacă le ziceai că e aur sub ei, pentru că lor le e silă de muncă. Ei vor totul de-a gata, prin transfer bancar.”
Mi-a dat cheia. Când am deschis capacul, mi s-au tăiat picioarele și m-am prăbușit pe iarbă. Înăuntru nu erau doar bani. Erau teancuri întregi de acțiuni la purtător, titluri de proprietate pe mii de hectare și un act notarial, gata semnat, prin care totul îmi revenea mie.
Pe deasupra tuturor documentelor, era un bilet scris cu scrisul lui Anton, tremurat, dar clar: „Mioară, pământul nu minte niciodată. Cine știe să-l îngrijească, știe să îngrijească și oamenii. Banii ăștia sunt pentru inima ta, nu pentru lăcomia lor. Să nu le dai niciun leu.”
Și n-am dat. Răzvan și Bianca au aflat a doua zi și au venit peste mine la conac, urlând ca niște animale rănite. Bianca a încercat să mă pălmuiască, strigând că sunt o „hoață de bătrâni”, dar a oprit-o poliția pe care notarul o chemase preventiv. Au pierdut tot.
Au băgat avocați peste avocați, au vândut mașinile alea luate pe datorie ca să plătească procesele, dar testamentul a fost beton. Acum, Răzvan muncește în depozit la un supermarket, cară lăzi de dimineața până seara, iar Bianca a ajuns să facă curat prin birouri, cu unghiile tăiate din carne.
Iar eu? Eu am rămas aceeași Mioară. N-am plecat la Monaco, n-am luat bijuterii. Am transformat conacul într-un cămin pentru bătrânii abandonați de nepoți ca ai lui Anton. Avem acolo mâncare caldă, căldură și, cel mai important, o grădină imensă de floarea-soarelui în fiecare vară.
Seara, mă așez pe bancă, sub nuc, și mă uit la flori. Știu că Anton mă vede. Adevărata avere nu se ține în conturi, se ține în bătăturile de pe mâini și în cât de mult poți să ajuți pe altul care n-are nimic. Karma nu doarme, dragilor, doar așteaptă momentul să te plesnească peste față cu propriile tale fapte.
