Sunt Anca, am 33 de ani, și sâmbăta trecută mi-am băgat tatăl în pușcărie în fața a trei sute de oameni din sat. În timp ce văduvele din Gura Humorului îi pupau mâna și-l numeau „salvatorul comunității”, eu am apăsat pe Enter pe laptopul meu și am arătat pe ecranul uriaș din Căminul Cultural cum „patriotul” lor le-a chelit munții ca să-și umple el buzunarele și să-și plătească vilele.
Am învățat silvicultura în Austria, la Viena, dar m-am întors acasă cu capul plin de visuri frumoase. Credeam că pot schimba ceva în România. Tatăl meu, Dumitru, era președintele composesoratului din comună de cincisprezece ani. Toată lumea îl știa de om cinstit, care se bătea cu „străinii care ne fură țara” și le promitea bătrânilor lemne de foc gratis pentru iarnă.
Partea 1: „Tu vezi-ți de calculatoarele tale, că noi aici știm cum se face treaba”
Conflictul dintre mine și tata a început chiar din prima săptămână când m-am angajat la asociație ca inginer silvic. Voiam să implementez un sistem digital de monitorizare, să știm exact fiecare arbore tăiat. Când i-am arătat hărțile și i-am spus că cifrele din acte nu bat deloc cu realitatea din teren, s-a înroșit la față de furie.
„Auzi, fată, tu ai venit de la Viena să mă înveți pe mine cum se ține pădurea? Bătrânii ăștia vor lemne pe foc, nu desene pe ecranul tău! Vezi-ți de treaba ta și lasă politicile, că din pădurea asta ți-am plătit eu facultatea și chiriile prin străinătate!” mi-a urlat el în birou, trântind ușa de au sărit geamurile.
Atunci am simțit prima dată că ceva e putred. În timp ce bunica mea din partea mamei își drămuia pensia de 1200 de lei ca să-și plătească ratele la bancă și curentul, tata își schimbase mașina de teren cu un model nou, de 60.000 de euro. Când îl întrebam de unde are banii, îmi spunea sec că sunt „din economii și din munca pe TIR a lui cumnată-tu”.
Partea 2: Secretul din spatele parolei de administrator
Adevărul l-am aflat într-o seară de joi, după ce toți plecaseră din sediu. Tata își uitase laptopul deschis în birou, fiind ocupat la o masă cu primarul și câțiva băieți deștepți din silvicultură, la o pensiune locală, unde se lăudau că au mâncat cele mai bune sarmale de mistreț.
Am intrat în sistemul SUMAL, platforma națională unde se înregistrează fiecare transport de lemn. Am început să compar avizele de expediție semnate digital de el cu parcelele care aparțineau celor mai vulnerabili oameni din sat: bătrâni singuri, văduve bolnave sau familii cu copii plecați la muncă prin Italia și Germania, care nu aveau cum să vină să verifice hotarul.
Mi s-a tăiat respirația. Sute de metri cubi de lemn de cea mai bună calitate, stejar și fag bătrân de peste o sută de ani, fuseseră tăiați „la ras” de pe terenurile acestor oameni. În acte, figurau ca „tăieri de igienizare” – adică arbori uscați sau doborâți de vânt. În realitate, lemnul plecase direct spre fabrica de cherestea a ginerelui său, soțul surorii mele.
Bătrânii primeau câte o căruță de crengi și deșeuri de lemn ca să nu înghețe în case, crezând că tata le face o mare pomană, în timp ce el vindea aurul verde al munților cu mii de euro pe picior. Totul era trecut prin firme-fantomă și mascat sub discursuri patriotice despre cum „apărăm noi pământul strămoșesc de firmele austriece”.
Partea 3: Ziua judecății la Căminul Cultural
Sâmbăta trecută a fost Adunarea Generală a Composesoratului. Căminul Cultural din Gura Humorului era plin ochi. Mirosul de motorină de la soba de teracotă se amesteca cu cel de cojoace umede. În primele rânduri stăteau bătrânele satului, cu baticurile negre strânse sub bărbie, așteptând să își primească cupoanele de lemne pentru iarna care bătea la ușă.
Tata a urcat pe scenă, mândru, la costum, cu microfonul în mână. A început să vorbească despre cum asociația noastră rezistă în fața mafiei, cum protejăm noi muntele și cum, datorită lui, nimeni din sat nu va suferi de frig. Sala a început să aplaudreze. Câteva femei chiar plângeau de emoție, mulțumindu-i cu voce tare.
„Și acum, fiica mea, Anca, venită special de la studii din Austria, vă va prezenta noua hartă digitală a pădurilor noastre, ca să vedeți cum se regenerează muntele sub paza noastră”, a spus tata la microfon, făcându-mi cu ochiul din scenă, convins că îi voi prezenta slide-urile colorate pe care le pregătisem inițial.
M-am ridicat de la masa tehnică. Îmi tremurau picioarele, dar în minte aveam imaginea mătușii Maria, o bătrână de 82 de ani care își dăduse pământul în asociație și care iarna trecută stătuse într-o singură cameră, dârdâind de frig, pentru că tata îi spusese că „anul ăsta pădurea nu a dat destul”. Am conectat laptopul la proiector.
Partea 4: Dezastrul live și căderea măștilor
Pe ecranul uriaș din spatele tatălui meu nu a apărut prezentarea mea verde și optimistă. Am rulat o actualizare în timp real a sistemului SUMAL combinată cu imagini de satelit de tip time-lapse din ultimele șase luni. Pe ecran, hărțile au început să se schimbe rapid, iar zonele verzi se transformau sub ochii noștri în pete mari, maronii și golașe.
Peste aceste pete am suprapus numele proprietarilor legali. În dreptul unei zone complet rase, unde nu mai rămăsese niciun copac în picioare, scria mare: „Parcela 42 – Proprietar: Maria Ungureanu”. Era chiar mătușa din primul rând. Lângă nume, am afișat avizele de expediție scanate, semnate electronic de Dumitru, cu destinația către gaterul cumnatului meu.
În sală s-a așternut o liniște de mormânt. Nimeni nu mai respira. Tata s-a întors spre ecran, s-a îngălbenit la față și a încercat să smulgă cablul proiectorului. „E o eroare de sistem! Nu funcționează satelitul! Anca, oprește prostia asta imediat!” a urlat el, scăpând microfonul care a scos un sunet strident.
„Nu e nicio eroare, tată! Astea sunt avizele semnate de tine la ora 3 dimineața, când plecau camioanele pline din pădure. Ai vândut tot muntele bătrânilor ăstora ca să-i cumperi lui ginerică camioane noi și să-ți ridici tu vilă la munte! I-ai lăsat fără lemne și i-ai mințit că îi aperi de hoți, când cel mai mare hoț erai chiar tu!” am strigat în microfon, cu lacrimile gata să-mi explodeze în ochi.
Partea 5: Prețul adevărului nu se plătește cu iertare
În acel moment, în spatele Căminului Cultural s-au auzit uși trântite și pași grei. Trei inspectori de la Garda Forestieră Județeană, însoțiți de patru jandarmi înarmați, au intrat în sală. Le trimisesem toate dovezile și raportul de audit cu două ore înainte de începerea ședinței. Știam că nu mai e cale de întoarcere.
Oamenii din sală au început să urle. Bătrânele își făceau cruce, unii bărbați au sărit de pe scaune și au început să-l învelească pe tata cu acuzații și blesteme. Jandarmii l-au flancat pe tata direct pe scenă, în timp ce inspectorii ridicau documentele și laptopul de pe masă. Când l-au pus în mișcare spre ieșire, tata s-a oprit în dreptul meu.
Nu mi-a zis nimic. S-a uitat la mine cu o ură atât de adâncă și rece, încât am simțit cum mi se golește sufletul. Nu era privirea unui tată prins cu greșeala, ci a unui dușman de moarte. Sora mea m-a sunat de zece ori în acea seară doar ca să mă blesteme și să-mi spună că pentru ea nu mai exist și că am distrus familia.
Acum stau singură într-un apartament cu două camere închiriat în Suceava. Dosarul penal e deschis, prejudiciul e estimat la peste un milion de euro, iar casa tatălui meu e sub sechestru. Mama nu-mi mai răspunde la telefon, iar în sat sunt considerată „trădătoarea care și-a vândut părintele”. Dar când mă uit pe geam și văd munții, știu că măcar o parte din ei va rămâne în picioare.
