Mă numesc Eliza și, până acum o lună, credeam că am tot ce își poate dori o femeie de 55 de ani de la viață. Un imperiu imobiliar lăsat de tatăl meu, o vilă la care vecinii se uită cu ciudă și, cel mai important, un soț care mă diviniza.
Victor, soțul meu de 25 de ani, e un medic renumit. Genul de bărbat la care doamnele din oraș se programau doar ca să-i vadă zâmbetul ăla alb, perfect. L-am susținut de când n-avea nici după ce bea apă, i-am plătit cursurile în străinătate și i-am deschis clinică privată.
Dar viața are un mod bizar de a-ți trage preșul de sub picioare fix când crezi că ești în vârf. Totul a început într-o seară de joi, când Victor a venit acasă mai palid decât un perete proaspăt văruit la un bloc nou.
Avea în mână un dosar cu ștampila laboratorului lui de la clinică. Mi-a luat mâinile în ale lui – mâinile alea de chirurg care nu tremurau niciodată – și a început să plângă cu suspine, de parcă i se rupea carnea de pe el de durere.
„Eliza, viața mea, nu știu cum să-ți spun… analizele tale de la controlul anual… e o formă agresivă, rară. Medicii din afară îi spun ‘sentința mută’. Mai avem cel mult trei luni împreună, draga mea”, s-a prăbușit el în genunchi lângă mine.
În clipa aia, lumea s-a oprit. Am simțit cum se goleşte camera de aer. Toate blocurile mele, toate terenurile de la marginea Bucureștiului, toți banii din conturi… dintr-odată, nu mai valorau nici cât o ceapă degerată în fața morții.
Din ziua aia, Victor nu s-a mai dezlipit de mine. A angajat-o pe asistenta lui de încredere, Sonia, o fată de vreo 30 de ani, serioasă, care venea zilnic să-mi facă injecțiile cu „tratamentul experimental” adus special din Elveția.
„E foarte scump, Eliza, dar e singura șansă să nu ai dureri. Nu vreau să te văd suferind”, îmi spunea el, mângâindu-mă pe creștet în timp ce Sonia îmi înfigea acul în braț. Și într-adevăr, după fiecare doză, deveneam ca o legumă.
Eram tot mai amețită, nu mai puteam să urc nici scările până la dormitor, așa că m-au mutat la parter. Nu mai suportam nici mirosul de sarmale pe care mi le făcea menajera, îmi venea să vărs și din apă. Eram o umbră a femeii care conducea ședințe cu 50 de oameni.
După două săptămâni de „tratament”, Victor a început discuția aia grea. „Iubita mea, știi ce birocrație e în România cu succesiunile. Dacă se întâmplă ce e mai rău, statul o să ne blocheze conturile luni de zile, firmele o să intre în colaps.”
Se uita la mine cu niște ochi atât de blânzi, încât aș fi sărit în foc pentru el. „Vreau doar să protejez ce ai construit tu. Hai să chemăm notarul săptămâna viitoare, să trecem totul pe numele meu, ca să pot gestiona afacerile cât timp tu te lupți să trăiești.”
Amețită de medicamente și cu mintea în ceață, am acceptat. Ce rost mai avea averea dacă eu dădeam colțul? Voiam doar ca el, omul care m-a iubit „atât de mult”, să nu aibă bătăi de cap cu avocații după ce eu nu mai eram.
Vineri seara, Victor mi-a spus că trebuie să plece la un congres medical urgent la munte, să prezinte cazul meu unor specialiști. „Poate găsim o minune, Eliza!”, mi-a zis, m-a sărutat pe frunte și a plecat cu geanta lui de piele scumpă.
Sâmbătă dimineața s-a rupt filmul. M-am ridicat din pat să mă duc la baie, dar picioarele mi s-au tăiat pur și simplu. Am căzut cu capul de marginea noptierei și am simțit ceva cald curgându-mi pe față. Apoi, s-a lăsat întunericul.
M-am trezit într-un miros de dezinfectant ieftin și cu un zgomot de neon care pârâia. Nu eram la clinica de lux a lui Victor. Eram la Spitalul de Urgență Floreasca. Menajera mă găsise în nesimțire și chemase salvarea, speriată că Victor nu răspundea la telefon.
Un medic tânăr, cu cearcăne până în barbă, a intrat în salonul meu de 4 paturi. „Doamnă Eliza, ne-au venit analizele de sânge. Trebuie să purtăm o discuție foarte serioasă. Cine s-a ocupat de tratamentul dumneavoastră acasă?”
I-am explicat, mândră, că soțul meu e doctorul Victor și că m-a tratat cu cea mai nouă schemă pentru cancer terminal. Tânărul doctor s-a uitat la mine cu o milă care m-a făcut să-mi tremure buza de jos. A închis ușa salonului.
„Doamnă, nu aveți niciun cancer. Sunteți sănătoasă tun din punctul ăsta de vedere. Dar sunteți intoxicată. Cineva v-a administrat doze masive de benzodiazepine amestecate cu otravă de șobolani în doze mici, cât să vă provoace simptome de insuficiență de organ.”
Mi s-a oprit inima. „Ce spuneți, domnule doctor? Victor… soțul meu… el mi-a dat tratamentul!” Doctorul a ridicat din umeri sec. „Cineva v-a ucis încetul cu încetul, doamnă. Dacă mai luați două doze din ‘tratamentul’ ăla, acum erați la morgă, nu aici.”
În clipa aia, vălul de pe ochi mi-a căzut. Mi-am amintit de zâmbetul Soniei când îmi făcea injecția. Mi-am amintit de nerăbdarea lui Victor când mă punea să citesc actele de transfer. Nu eram soția lui iubită, eram un obstacol între el și 20 de milioane de euro.
Nu am plâns. Femeile ca mine nu plâng când sunt trădate, ci se transformă în oțel rece. Am cerut externarea pe semnătură, contrar sfaturilor medicilor. Am sunat un detectiv privat, un fost polițist pe care îl folosisem la verificarea unor chiriași dubioși.
„Găsește-l pe Victor. Acum. Vreau să știu unde e congresul ăla”, i-am zis, cu o voce care nu mai era a mea. Peste trei zile, am primit un plic pe mail. Poze color, rezoluție mare. Victor nu era la munte. Era în Bahamas, cu picioarele pe nisipul alb.
Și nu era singur. Era cu Sonia. Se țineau de mână și se uitau la planșele unei vile de lux pe care Victor tocmai o cumpărase pe numele ei. Mai mult, detectivul găsise o rezervare pentru nuntă la un hotel de lux, peste exact două luni. Data la care eu ar fi trebuit să fiu deja sub pământ.
În timp ce eu mă chinuiam să respir în patul meu din București, el își proba costumul de mire din banii munciți de tatăl meu. Șobolanul ăsta voia să-mi ia totul: viața, onoarea și munca de-o viață, ca să se lăfăie cu o asistentă care îi putea fi fiică.
M-am întors acasă pe ascuns. I-am pus pe toți ai mei sub jurământ de tăcere. M-am prefăcut în continuare că sunt muribundă când Victor s-a întors „devastat” de la congres, spunându-mi că medicii străini nu i-au dat nicio speranță. I-am văzut sclipirea din ochi când a văzut actele de la notar pe masă.
„Săptămâna viitoare organizăm o cină de adio, Eliza. Vreau ca toți prietenii noștri, toți partenerii de afaceri să te mai vadă o dată. Să vadă cât de demnă ești”, mi-a spus el, deja gândindu-se la imaginea lui de văduv îndurerat și milionar.
Seara „cinei de adio” a venit. Vila noastră era plină de flori albe, de parcuri de lux și de oameni subțiri care vorbeau în șoaptă, ca la înmormântare. Victor era îmbrăcat la patru ace, cu o batistă neagră la buzunarul sacoului, simbolizând doliul care stătea să vină.
Sonia era și ea acolo, prefăcându-se că ajută cu organizarea, dar se purta deja ca stăpâna casei. Se uita la tablourile mele de pe pereți cu o foame de lup. Victor s-a dus la mijlocul salonului, cu un pahar de șampanie în mână, și a cerut liniște.
„Vă mulțumesc tuturor că sunteți aici. Știți cu toții ce veste crudă a primit familia noastră. Eliza mea… sufletul meu… este sus, în dormitor, prea slăbită ca să mai poată coborî. Dar mi-a cerut să vă spun că vă iubește pe toți și că pleacă împăcată, știind că tot ce a clădit e pe mâini bune…”
Exact în clipa aia, s-a auzit un zgomot de tocuri pe scara interioară din marmură. Oamenii s-au întors cu spatele la Victor, lăsându-l cu gura căscată la mijlocul propoziției. Pe scări coboram eu. Nu eram în scaun cu rotile. Nu eram palidă.
Purtam o rochie roșie, strâmtă, care îmi venea perfect. Eram coafată ca pentru o recepție la președinție, cu diamantele mamei la gât și cu un zâmbet care i-a înghețat sângele în vene soțului meu. Victor a scăpat paharul de șampanie, care s-a spart în mii de cioburi.
„E o minune! O minune divină!”, a bâlbâit el, încercând să vină spre mine cu brațele deschise. M-am ferit de el ca de o lepră și i-am smuls microfonul din mână. „Nu e nicio minune, Victoraș. E doar reziliența unei femei pe care ai crezut-o suficient de proastă încât să moară la comanda ta.”
Am ridicat mâna, iar în acea secundă, ușile mari ale vilei s-au izbit de perete. Opt mascați și trei procurori au intrat în salon, făcându-și loc prin mulțimea de invitați șocați. „Am aici analizele toxicologice de la spital, Victor. Și înregistrarea cu Sonia când îmi punea otravă în ceai, pentru că am montat camere noi de când ai plecat în Bahamas.”
Sonia a început să urle că ea n-are nicio vină, că el a pus-o, dar polițiștii nu stăteau la discuții. I-au trântit la pământ pe amândoi, în fața întregii elite a orașului. Victor plângea acum cu lacrimi adevărate, dar nu de dorul meu, ci de frica pușcăriei care îl mânca.
I-am privit cum sunt scoși din casă în cătușe, sub blițurile telefoanelor invitaților care filmau totul pentru știrile de la ora 5. Victor se uita la mine cu o ură care mi-a confirmat că nu m-a iubit niciodată. A vrut imperiul, dar a primit doar o celulă de 2 pe 2.
Când duba poliției s-a îndepărtat, m-am dus pe terasă și am turnat un pahar de șampanie scumpă pe gât. Menajera s-a apropiat de mine, tremurând: „Doamnă, ce facem cu mâncarea? Cu sarmalele, cu friptura?”. M-am întors spre ea și am zâmbit tăios.
„Dați-le la săraci, Maria. Să mănânce și ei ceva bun în seara asta. Iar vila asta… vinde-o. Mâine dimineață vreau să nu mai rămână nicio urmă de-a lui Victor aici. Nici măcar un fir de praf. Am supraviețuit eu bolii inventate, supraviețuiesc eu și amintirii unui parazit.”
M-am așezat pe fotoliul meu de catifea și am privit orașul de la înălțime. Nu mai aveam nevoie de „tratament”, pentru că viața e cea mai bună doctorie atunci când știi cum să o trăiești. O femeie puternică nu moare când e trădată. Ea doar își schimbă rochia și reîncepe jocul.
Acum sunt singură, sunt bogată și sunt vie. Iar Victor? Victor o să aibă destul timp la Rahova să se gândească la vila aia din Bahamas. Sper doar că Sonia o să-i fie vecină de celulă la femei, să poată comunica prin bătăi în perete.
