Mă uitam la ceas, e ora 3 dimineața și nu pot să dorm. Îmi amintesc mirosul ala de dezinfectant ieftin din salonul unde am lăsat-o pe mama, Viorica, acum cinci ani. Am dus-o acolo pentru că „nu se mai putea”. Așa mi-a zis nevastă-mea, Carmen. Că „miroase a bătrânețe” în casă, că ea vrea să facă parchetul de lux și nu-și dorește o bătrână care să-i pună capcane prin sufragerie.
Când am semnat actele de internare, mama nu a scos un sunet. S-a uitat la mine cu ochii ăia blânzi, de parcă știa deja că n-o să mă mai întorc. I-am dat casa, munca ei de o viață, ca să scap de ratele la bancă și de presiunea nurorii mele. Ea s-a mutat în „azilul de stat”, adică într-o baracă unde pereții cojeau vopseaua pe tine.
„Dan, mamă, ai grijă de tine”, atât mi-a zis. Niciun blestem, nicio lacrimă. M-am întors la Carmen și i-am zis că am rezolvat problema. Am uitat de ea. Nici de Crăciun, nici de Paște n-am călcat pe acolo. „Ce zice lumea dacă ne vede la azil?”, zicea nevastă-mea și eu, slab de înger, dădeam din cap.
A trecut timpul, până când am primit telefonul ăla. Viorica s-a dus. Nu m-am simțit vinovat atunci, eram doar cu gândul la ce pământuri mai avea ea la țară, că doar a fost învățătoare toată viața, ceva trebuie să fi pus deoparte. Carmen și-a pus ochelarii de soare negri, și-a luat geanta de firmă și am plecat la notar, gata să încasăm moștenirea.
În biroul ăla de lux, cu geamuri cât peretele, stătea o fată slabă, îmbrăcată modest, cu niște haine care păreau din alt secol. Era Ioana, asistenta de la azil. Carmen a început să rânjească, crezând că fata a venit să cerșească ceva bani de înmormântare. Nici n-avea idee ce urma să cadă peste noi.
Avocatul, un bătrân cu privirea tăioasă, a scos un teanc de acte. „Doamna Viorica a vândut terenurile acum patru ani, fără știrea nimănui. Conturile ei ascundeau peste 2 milioane de euro, rezultate din vânzări și economii de o viață pe care le-ați crezut risipite. Însă”, a făcut el o pauză, „testamentul spune altceva”.
„Las toată averea mea, conturile și tot ce dețin, singurului om care mi-a dat o cană cu apă fără să-mi ceară nimic în schimb: fiicei mele de suflet, Ioana”. Carmen a început să urle cât o țineau plămânii, să dea în masă, să acuze fata că a manipulat-o pe bătrână. Avocatul n-a clipit.
A pornit un ecran de pe perete. Era mama. Privea fix în cameră, cu mintea ei brici, cum a fost mereu. „Dan, m-ai aruncat ca pe o măsea stricată. Ți-am dat casa, iar tu m-ai dat afară. Pentru voi, am un singur cadou”. Avocatul a împins pe masă o cutie de carton, împachetată banal.
Carmen, tremurând de furie, a desfăcut cutia. Înăuntru erau două căni de plastic, ciobite și murdare. Aceleași căni din care Carmen o punea pe mamă să bea apă pe balcon, ca să nu „murdărească” paharele ei de cristal. Sub ele, un bilet scris de mână: „Păstrați-le pentru bătrânețea voastră. Karma vă va aduce copiii pe care îi meritați”.
Ne-au dat afară din birou ca pe niște infractori. A fost ultima dată când am avut bani. Carmen m-a părăsit după două săptămâni, a plecat cu un afacerist care n-a întrebat-o de trecut. Eu am rămas într-o garsonieră insalubră, singur cuc, cu acele două căni de plastic pe masă. Uneori, când mi-e sete, beau din ele și simt cum mă îngheață privirea mamei din înregistrare.
Ioana? Ea a salvat totul. Cu banii primiți, și-a operat fetița și a deschis „Sfânta Viorica”, un cămin unde bătrânii uitați primesc iubire. Nu e nicio morală aici, doar faptul că roata se întoarce mereu. Dacă ai părinți, du-te acum și ia-i în brațe. Când o să ajungi în locul meu, n-o să mai conteze nicio rată la bancă, ci doar cine îți aduce o cană cu apă.
