În satul meu de lângă Vaslui, dacă plecai la București și te întorceai după doi ani cu aceiași blugi rupți în fund și cu mâinile bătătorite de șantier, erai considerat un ratat. „Uite-l și pe ăsta, a plecat bou și s-a întors vacă”, zicea Nea Costel de la magazin, scuipând coji de semințe direct pe pantofii tăi. Eu n-am vrut să fiu un alt prost care muncește pe doi lei pentru alții. Eu am vrut să fiu cel care le dă peste nas tuturor celor care au râs de mama când mergea cu pantofii lipiți cu scoci la biserică.
M-am întors acasă cu un Porsche Cayenne negru, atât de lucios că puteai să-ți faci freza în portieră, purtând un costum Armani care costa cât trei pensii de-ale lu’ bunică-mea. Satul a amuțit. Când am parcat bolidul în fața cocioabei bătrânești a lu’ tata, praful s-a așezat peste pielea scumpă a mașinii ca un blestem, dar mie nu-mi păsa. Aveam în conturi banii „sifonați” timp de doi ani din firma de construcții unde lucram ca director economic. Patru sute de mii de euro, extrași cu grijă prin firme fantomă și facturi false.
„Sorine, mamă, de unde atâta bănet?”, m-a întrebat mama, cu mâinile tremurând pe șorțul ei pătat de făină. I-am aruncat un teanc de bancnote de 200 de euro pe masa din bucătărie, lângă castronul cu sarmale, și i-am zis scurt: „Taci, mamă, și bucură-te. Ne-a venit rândul să fim și noi oameni”. Dar în satul ăsta, dacă ești „om”, trebuie să se vadă de la un kilometru distanță. Așa că am dărâmat casa bătrânească într-o săptămână. Am adus echipe de la Iași, am turnat betoane de parcă făceam buncăr antiatomic și am ridicat o vilă cu două etaje, geamuri fumurii și coloane de ipsos care să le ia ochii tuturor.
Cât timp se ridica hardughia, stăteam la umbră, cu un pahar de whisky de 20 de ani în mână, și mă uitam cum vecinii treceau prin fața porții, făcându-și cruce. Geta de la magazin, care înainte nu-mi dădea niciun pachet de țigări pe datorie, acum venea să-mi aducă cafeaua la poartă, doar-doar i-oi angaja și ei băiatul la „firma mea mare din Capitală”. „Oho, domnule Sorin, se vede că v-a ajutat Dumnezeu!”, îmi zicea ea, în timp ce eu mă gândeam cum am măsluit ultimele trei audituri ca să nu se prindă patronul că-i lipsesc banii de salarii pentru 50 de oameni.
Eram în culmea gloriei. Vila era gata: gresie lucioasă în care alunecai dacă nu erai atent, robinete aurite luate din Dragonul Roșu care păreau de 24 de carate și un gard de fier forjat atât de înalt, încât să nu mai văd mizeria din ogrăzile vecinilor. Am organizat marea deschidere. „Să vadă Vasluiu’ ce n-a văzut Parisu’”, le-am zis lăutarilor aduși special de la București cu un microbuz. Am tăiat cinci porci, am adus vin de la cramă și am invitat tot satul, plus oficialitățile locale, că doar „ce zice lumea” e mai important decât legea.
Petrecerea era în toi. Mesele pline de fripturi și sticle de băutură fină se întindeau prin toată curtea nou betonată. Eu eram în centrul atenției, cu panglica roșie pregătită la intrare, ținând foarfeca aia mare în mână ca pe un sceptru de rege. Mama plângea de fericire într-un colț, îmbrăcată toată în mătase, deși se vedea că nu se simte bine în hainele alea scumpe. „Dați drumul la muzică, să urle boxele până-n oraș!”, am strigat, și fix atunci am pus foarfeca pe mătasea roșie. Dacă aș fi știut că aia era ultima mea secundă de libertate, aș fi tăiat-o mai încet.
În secunda în care panglica a căzut la pământ, s-a auzit un scrâșnet de roți care a acoperit și vioara, și țambalul. Două dube albe, urmate de un Jeep negru, au intrat direct în ulița îngustă, blocând accesul oricui. Din prima mașină au sărit opt mascați cu „POLIȚIA” scris mare pe piept, înarmați până-n dinți, de parcă veniseră să prindă vreun terorist. Muzica s-a oprit brusc, lăsând în urmă un sunet ascuțit de feedback în boxe. Satul a încremenit. Nea Costel a scăpat paharul de vin pe cămașa albă, iar Geta a început să horcăie de frică.
Din Jeep-ul negru a coborât Domnul Dinu, fostul meu șef din București. Era roșu la față de furie, cu transpirația curgându-i pe sub gulerul cămășii. Lângă el, un procuror tinerel cu o mapă în mână se uita la vila mea de parcă se uita la o probă de la morgă. „Aici erau banii de investiții ai firmei, băi jegosule?”, a urlat Dinu, de i-au sărit stropi de salivă pe costumul meu Armani. „Pe banii mei ai pus tu coloane de ipsos și mănânci porc cu tot satul? Te mănâncă pușcăria, javră ce ești!”
M-am albit la față. Am încercat să zic ceva, să îngăim o minciună, să spun că e o greșeală, dar cuvintele mi s-au blocat în gât ca un os de pește. Mascații n-au stat la discuții. Unul m-a prins de gât, m-a întors cu spatele și m-a trântit cu fața direct pe capota încinsă a Porsche-ului meu. Am simțit metalul fierbinte arzându-mi obrazul în timp ce mi se strângeau cătușele pe încheieturi. „Domnule procuror, avem ordinul de sechestru asigurător și autorizația de demolare pentru construcțiile fără autorizație legală pe terenul ăsta litigios”, a zis o voce rece lângă urechea mea.
Și atunci a început adevăratul circ. Un buldozer care stătuse ascuns după dube a început să înainteze spre gardul meu cel nou. Invitații mei, „prietenii” care cu cinci minute înainte îmi ridicau ode și-mi pupau mâna, au început să sară peste gard ca șobolanii de pe o navă care se scufundă. „Uite-l, mă, hoțul! Ne-a pus la masă cu bani furați, blestematul!”, striga acum Nea Costel, cel care mâncase trei porții de friptură pe banii mei. Niciunul nu s-a uitat înapoi. Toți scuipau în direcția mea, de parcă i-aș fi infectat cu vreo boală rară.
Buldozerul a lovit prima coloană de ipsos. S-a auzit un trosnet sec, de rigips și materiale ieftine făcute să pară scumpe. Praful alb s-a ridicat peste mesele pline de mâncare, acoperind sarmalele și prăjiturile. Mama s-a prăbușit în genunchi lângă fântână, urlând de durere, dar nimeni n-o ajuta. Domnul Dinu se uita la mine cu un zâmbet rece, de gheață: „Vila asta o să ajungă moloz, Sorine. Iar mașina asta… mașina asta o iau eu în contul prejudiciului. Să te văd cum mai ești tu rege în celulă la Jilava”.
M-au urcat în dubă. Prin geamul mic și prăfuit, am văzut cum gardul meu de fier forjat se îndoia ca o sârmă sub cupa utilajului. Porsche-ul era deja urcat pe platformă. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost privirea mamei, care stătea singură în mijlocul curții pustii, printre resturi de mâncare și praf de ipsos. Satul meu m-a primit cu invidie și m-a petrecut cu scuipați. Am vrut să cumpăr respectul cu bani furați, dar tot ce am reușit a fost să-i las mamei o curte plină de dărâmături și o rușine pe care n-o s-o spele nici tot vinul din Vaslui.
Acum stau între patru pereți reci și mă gândesc la gresia aia lucioasă. Am rate la viață pe care nu le mai pot plăti niciodată. „Ce zice lumea?” Lumea râde acum, Sorine. Lumea râde și mănâncă resturile de la masa ta, în timp ce tu numeri zilele până când o să mai vezi soarele fără gratii. Asta e valoarea gloriei mele de carton.
