Să-ți crape obrazul de rușine, Vasile, dacă mai ai vreo urmă de suflet în pieptul ăla de fiară. Am palmele atât de crăpate încât, dacă ating o batistă de mătase, o agăț și o fac ferfeluță, ca și cum aș trece peste ea cu șmirghel.
Cincisprezece ani am stat cocoșată prin vilele din Madrid, spălând WC-urile unor bogați care se uitau la mine ca la o cârpă de șters praful. Cincisprezece ani în care nu am știut ce înseamnă duminică, Crăciun sau concediu.
În timp ce colegele mele își luau haine scumpe și își făceau unghii cu gel, eu trăiam cu pâine uscată și supe la plic de treizeci de cenți. Totul pentru un singur vis mare: pensiunea noastră din Bucovina.
Ca să nu plătesc comisioanele uriașe la bănci și ca să nu bată la ochi la fisc, am trimis fiecare cent acasă, ascuns în saci mari de detergent de zece kilograme, cumpărați de la supermarket.
Desfăceam punga cu grijă, scoteam o parte din pudră, puneam teancurile de euro înfășurate strâns în folie de plastic, iar apoi lipeam marginea sacului cu fierul de călcat, să pară intact, neatins de nimeni.
I-am trimis cu microbuzul de Suceava, lună de lună, prin șoferi pe care îi cinsteam cu o sticlă de coniac bun. Din banii ăia, ascunși printre boabele de detergent alb, s-a ridicat o mândrețe de clădire.
Dar în ultimele luni, ceva s-a schimbat în vocea lui Vasile la telefon. Când îl sunam, îmi răspundea sec, printre dinți, spunând că e pe șantier, că n-are timp de povești, de parcă aș fi fost un cerșetor enervant.
Inima îmi spunea că ceva nu este curat acolo, în curtea mea, așa că mi-am strâns puținele lucruri în două sacoșe de rafie și m-am urcat direct în microbuzul de România, cel care ducea și ultimele mele două cutii.
Când a intrat microbuzul pe uliță și am zărit pensiunea „Splendoarea Bucovinei”, mi-a stat inima în loc de mândrie. Clădirea era exact așa cum o visam, cu lemn masiv negru și balcoane sculptate pline de mușcate roșii.
Dar curtea era plină ochi de limuzine negre, iar pe scările din piatră era întins un covor roșu ca focul. Se auzea muzică de petrecere, pahare ciocnite și râsete care răsunau până în dealurile acoperite de brazi.
Am coborât din mașină cu picioarele umflate de la cele trei zile de mers, purtând un hanorac gri, spălat de sute de ori, și jeanșii mei vechi de șantier. Am intrat pe poartă cu sacoșele de rafie, căutându-l din priviri pe Vasile.
Când am ajuns în mijlocul curții, l-am văzut. Era îmbrăcat într-un costum albastru ca cerul, la patru ace, cu o floare albă în piept, ținând în mână un pahar de șampanie scumpă din care sclipeau bulele.
Lângă el, zâmbitoare și acoperită de dantele albe, era Anca, nașa de cununie a băiatului nostru. O femeie cu zece ani mai tânără, cu buzele umflate și o privire de vulpe care mă măsura din cap până în picioare.
Când Vasile m-a zărit, a scăpat paharul din mână, iar sticla s-a spart pe dalele de piatră. Băiatul meu, George, care stătea chiar în spatele lui, a lăsat ochii în pământ, de parcă ar fi fost un tăciune.
Înainte să apuc să scot un cuvânt, Vasile s-a repezit spre mine, m-a înfășcat strâns de braț și mi-a înfipt degetele în carne. M-a tras violent după colțul clădirii, ferit de ochii primarului și ai invitaților de seamă.
„Ce cauți măi femeie aici, vrei să ne faci de râs în fața la tot județul?”, mi-a șuierat el în ureche, împroșcându-mă cu salivă și miros greu de whisky. „Uită-te cum arăți, zici că ești o boschetară!”
„Vasile, ce înseamnă asta? Ce caută nașa în rochie de mireasă în casa mea?”, am apucat să îngăim, dar el nu m-a lăsat să termin. M-a împins pe ușa din spate direct în spălătoria rece a pensiunii.
A luat un microfon wireless de pe o masă, l-a pornit și a zis cu o voce prefăcută, veselă, care s-a auzit în toate boxele din curte: „Oameni buni, a sosit și femeia de serviciu pe care am angajat-o din Spania!”
„A venit special de la Madrid ca să ne ajute cu spălatul vaselor și curățenia după nuntă, să-i facem o primire călduroasă!” George, fiul meu, a râs scurt, iar nuntașii au aplaudat, ignorând privirea mea înghețată.
Ușa de fier a spălătoriei s-a trântit cu un zgomot asurzitor în spatele meu. Am rămas singură, înconjurată de mirosul de ciment ud și detergenți ieftini, privind la gresia pe care abia o puseseră muncitorii.
Tremuram din toate încheieturile, dar nu era tremur de spaimă, ci de o furie neagră, sălbatică. Pe masă erau lăsate cele două cutii de detergent de zece kilograme pe care le trimisesem ieri.
Am privit la sacul cel mare, cel în care ascunsesem o jucărie mare de pluș pentru viitorul meu nepot. În acea jucărie cususem ceva în plus, un dispozitiv mic, cumpărat dintr-un magazin din Madrid.
O cartelă SIM ascunsă într-un microfon spion cu înregistrare continuă și activare vocală, conectat la telefonul meu printr-o aplicație mobilă. Îl pusesem de teamă că Vasile mă mințea în legătură cu prețul lemnului.
Mi-am scos telefonul din buzunar cu degetele amorțite și am deschis aplicația spaniolă. Am descărcat înregistrările audio din ultimele patruzeci și opt de ore, sperând din tot sufletul să fi auzit greșit.
În difuzorul telefonului s-a auzit un foșnet de hârtii, apoi vocea groasă a lui Vasile, râzând în hohote: „Las-o dracului pe proasta de Mariana, că aia freacă WC-uri și trimite banii ca o slugă credincioasă.”
Apoi a intrat vocea ascuțită a Ancăi: „Auzi, Vasile, dar dacă vine înapoi? Ce facem cu actele de la notar?” „Stai liniștită, puiuțule, George a rezolvat cu secretara de la primărie și am falsificat semnătura.”
„O trecem ca fiind cu probleme psihice, că doar are tratament pentru depresie luat din Spania. O trimitem direct la spitalul de nebuni dacă încearcă să comenteze ceva, să vedem cine o crede pe ea.”
Și cel mai dureros a fost când l-am auzit pe George, propriul meu fiu, cel pe care l-am purtat în pântece: „Mama e bătrână și proastă, n-are nevoie de luxul ăsta. Nașa merită tot ce e mai bun.”
Am simțit cum mi se oprește aerul în piept, de parcă m-ar fi strâns cineva de gât cu o sârmă ghimpată. Nu am plâns, pentru că lacrimile mele secaseră demult pe holurile spitalelor spanioli unde dădeam cu mopul.
M-am spălat pe față cu apă rece de la robinet, privindu-mă în oglinda spartă de pe perete. Am scos din sacoșa de rafie singura rochie elegantă pe care o aveam, o rochie neagră, simplă, de bumbac.
M-am îmbrăcat repede, mi-am îndreptat spatele și am urcat scările spre sala mare a pensiunii. Chiar atunci, mirii tăiau tortul uriaș de cinci etaje, decorat cu flori de zahăr alb și perle argintii.
Toată lumea aplaudat, lăutarii cântau de mama focului, iar Vasile o săruta pe Anca pe buze în uralele primarului. Am trecut printre mese ca o umbră, fără să mă oprească cineva dintre chelneri.
M-am îndreptat direct către cabina DJ-ului, un băiat tânăr care își butona telefonul, plictisit. L-am împins la o parte cu o mișcare scurtă și hotărâtă, smulgându-i cablul auxiliar din laptop.
Am conectat mufa direct la telefonul meu și am dat volumul stației la maxim, până când boxele mari de pe terasă au început să bârâie din cauza puterii. Toată lumea s-a întors speriată spre pupitru.
„Silențiu, vă rog, urmează o urare specială din partea spălătoresei din Spania!”, am strigat în microfon, iar vocea mea a răsunat ca un trăsnet peste fețele uluite ale celor două sute de nuntași.
Am apăsat pe butonul „play” al telefonului. În clipa următoare, în toată pensiunea a început să se audă, clar și fără dubiu, înregistrarea în care Vasile și nașa complotau cum să mă otrăvească.
„O lăsăm pe nebună să moară acolo sau o băgăm la ospiciu, o otrăvim lent cu pastile în mâncare dacă se întoarce să-mi ceară pământul bunicului”, spunea vocea lui Vasile, clară ca lumina zilei.
În sală s-a așternut o tăcere de mormânt, de se auzea doar fâșâitul aparatului de aer condiționat. Anca s-a îngălbenit la față și s-a prăbușit direct peste tortul miresei, murdărindu-și rochia de frișcă și gem.
Vasile a început să urle ca un turbat, încercând să sară peste mese ca să smulgă cablurile DJ-ului. Dar doi invitați mai voinici, oameni de afaceri din sat, l-au prins strâns de mâini și l-au pus la podea.
Printre oaspeți se afla și șeful de post al poliției din comună, un om pe care Vasile îl invitase doar ca să dea bine în poze. Acesta s-a ridicat imediat de la masă, punând mâna pe telefon.
Am coborât de la pupitru cu pași rari și siguri, scoțând din geantă dosarul cu actele originale ale terenului. Pământul fusese lăsat moștenire mie, direct de la bunicul meu, înainte de plecare.
Orice semnătură pusă pe actele de donație sau vânzare către nașă era un fals grosolan realizat de un notar complice. „Poliția e pe drum, Vasile”, i-am spus privindu-l de sus, de unde era trântit.
„Și tu, și javra ta de mireasă, și George, băiatul nostru care a uitat cine i-a cumpărat prima pereche de adidași din Spania. Veți putrezi toți în pușcărie pentru fals, uz de fals și tentativă de omor.”
M-am întors cu spatele și am ieșit în curte, în timp ce sirenele poliției se auzeau deja de pe drumul principal. Pensiunea asta nu se va mai numi niciodată „Splendoarea Bucovinei”, pentru că era construită pe minciună.
A doua zi, am schimbat firma de la intrare: acum scrie mare, din litere de fier forjat, „Pensiunea Mâini Crăpate”. Am decis ca jumătate din profitul curat al acestei afaceri să meargă în fiecare lună.
Către asociațiile care ajută mamele singure, bătute și exploatate în diaspora, femeile care își distrug viața pentru niște monștri de acasă. Iar Vasile și copiii mei trădători pot să curețe acum trotuarele pe un colț de pâine.
