Praful de pe ulița principală a satului nu s-a mai ridicat niciodată așa. Mercedesul alb, lucios, un model pe care bătrânii din Poiana Mare îl văzuseră doar la televizor, înainta încet, de parcă voia să dea timp fiecărei babe de la poartă să-și facă cruce și să crăpe de invidie.
La volan era el, Hans. Arăta exact ca în reviste: costum gri, impecabil, cu umerii lați și ochelari de soare care îi ascundeau privirea rece, de neamț adevărat. Lângă el, eu, Simona. Simona, aia pe care toți o luaseră la mișto când am plecat acum trei ani „la șters la fund bătrâni”.
Duceam mâna la fereastră, lăsând să se vadă inelul cu piatră cât nuca, cumpărat de mine din talciocul de la Frankfurt cu o zi înainte, dar cine să știe? Pentru ei, era diamant. Pentru ei, eram noua regină a satului, fata care a dat lovitura și s-a întors să-i pună pe toți la punct.
Mama mă aștepta în pragul porții, cu mâinile tremurând pe un ștergar brodat. Sărmana de ea, vânduse două hectare de pământ și se împrumutase la cămătarii de la oraș ca să ridice cel mai mare cort de nuntă văzut vreodată în Mehedinți.
„Simono, mamă, e adevărat?” a șoptit ea când am coborât, în timp ce Hans închidea portiera cu un sunet sec, de mașină scumpă. „E adevărat, mamă. S-a terminat cu noroiul. Hans are fabrici în München, nu ne mai lipsește nimic,” am mințit-o în față, simțind un nod în gât.
Lăutarii au început să cânte de mama focului chiar acolo, pe trotuar. Am scos din poșetă un teanc de bancnote de o sută de euro – economiile mele pe șase luni de muncă grea, curățând băi – și le-am lipit pe fruntea acordeonistului.
Mă uitam în jur și îi vedeam pe toți. Vecina care m-a strigat „sărantoacă” când eram mică, verii care nu m-au ajutat cu un leu când tata a murit. Toți rânjeau acum galben, sperând la o invitație la masa de onoare, la „milionar”.
Seara, cortul de nuntă amplasat pe izlazul satului arăta ca un OZN aterizat printre vaci. Candelabre de cristal atârnate de schele metalice, fețe de masă din catifea și un miros greu de friptură de vită amestecat cu parfumuri scumpe aduse „de afară”.
Stăteam la masa principală, iar rochia mea, comandată din Italia cu 5.000 de euro pe care îi voi plăti în rate următorii zece ani, mă strângea de parcă îmi tăia respirația. Hans stătea lângă mine ca o statuie. Nu scotea un cuvânt în română, doar dădea din cap solemn.
Atunci am văzut-o pe ea. Ionela, soția lui Victor. Victor fusese iubirea vieții mele, băiatul care m-a părăsit pentru ea pentru că tatăl ei avea trei tractoare și o moară. Purta o rochie ieftină, de mall, care îi scotea în evidență lipsa de gust.
„Bună seara, Ionele. Ce cauți așa departe de cotineață?” am întrebat-o când a trecut pe lângă masă, cu un glas miereos care tăia ca briciul. „Sărmanul Victor, văd că te-a adus cu Loganul ăla ruginit. Te invit să vezi castelul pe care mi l-a luat Hans în Bavaria, poate te angajez la bucătărie.”
Ionela s-a făcut albă ca varul și s-a retras în mulțime. L-am simțit pe Victor privind-o. El nu era ca ceilalți, amețiți de aburii whiskey-ului scump. Se uita fix la Hans, cu privirea aia de polițist care vede o neregulă în acte.
M-am panicat puțin când am observat cum Victor îl studia pe „neamțul” meu. Hans ridicase paharul de șampanie, iar manșeta cămășii îi alunecase puțin. Pe încheietură i se vedea vârful unui tatuaj: o sârmă ghimpată și niște cifre rusești.
Victor a venit spre noi. „Congrats, Hans,” i-a zis în engleză, dar Hans a făcut doar un semn scurt cu mâna și s-a întors spre mine. Victor s-a aplecat la urechea mea: „Simona, milionarul tău are tatuaje de la ocnă din Est, nu din vile din München. Cine e ăsta?”.
„Pleacă de aici, invidiosule!” i-am tăiat-o scurt, deși inima îmi bătea să-mi sară din piept. „Nu suporti că eu am reușit și tu ai rămas să dai amenzi pentru centură la pârliții ăștia din sat!”.
Nici n-am apucat să mă liniștesc, că administratorul firmei de catering s-a aplecat peste masă. „Doamna Simona, am stabilit că restul de 30.000 de euro îi primesc înainte de tort. Se face ora 12, ce facem?”.
„Plătește soțul la final, nu ne jigniți pentru un rest de mărunțiș!” am urlat eu, deși știam bine că Hans avea în buzunar doar bancnotele de recuzită pe care i le dădusem eu când l-am angajat de la agenția aia dubioasă de actori pentru evenimente.
Pe la ora două dimineața, s-a făcut o căldură insuportabilă în cort. M-am retras în spatele scenei, într-o încăpere mică unde lăutarii își lăsau instrumentele, să-mi retușez machiajul care îmi curgea pe față de atâta transpirație.
Am auzit o voce. O voce groasă, plină de venin, vorbind o română de mahala pe care n-ai fi bănuit-o niciodată în spatele „neamțului” meu tăcut. Hans era afară, lângă duba cu echipamente, și vorbea la telefon.
„Da, mă, gâscă mare. Proasta dracului crede că m-a închiriat ca să facă ea pe baroneasa prin sat. Nu știe că eu am vândut deja limuzina închiriată unui băiat din Craiova, are acte false pe ea acum,” spunea el râzând înfundat.
Mi s-au tăiat picioarele. M-am sprijinit de un scaun vechi, cu inima bătându-mi în tâmple. „Am verificat bijuteriile fetelor care fac pe domnișoarele de onoare. Aur de 24 de karate, proastele s-au împopoțonat de parcă e Revelionul.”
„După ce luăm darul de nuntă, livrez marfa. Am duba pregătită în spatele pădurii. O iau pe ea și pe alea trei fete, sunt tinerice, merg bine la export pe Italia. Am luat deja avansul de 10 mii de euro pentru ele. Proasta n-o să știe ce a lovit-o până nu se trezește în port la Brindisi.”
O durere ascuțită mi-a cuprins tot corpul. Hans nu era un simplu figurant de 500 de euro pe noapte. Era un monstru, un traficant care mi-a citit disperarea de a părea bogată și a transformat-o într-o capcană mortală.
Bijuteriile prietenelor mele, adunate cu greu prin munca lor cinstită, fetele alea care au venit din Germania doar ca să mă susțină pe mine… totul era o vânzare la bucată sub ochii părinților noștri care jucau sârba la zece metri distanță.
Eram în gura lupului. Dacă spuneam adevărul, satul mă mânca de vie, dar dacă tăceam, sfârșeam într-un port străin, vândută ca o bucată de carne. Am văzut-o pe mama prin crăpătura ușii, râzând cu nașa, mândră că „fata ei a reușit”. Mi-a venit să vomit.
M-am întors în cort cu pași de plumb. Hans mă aștepta la masă, rânjind cu dinții lui perfecți, albi. Mi-a pus mâna pe umăr și am simțit cum mi se strânge carnea pe mine de dezgust. „Everything okay, darling?” a întrebat el, mimând engleza.
L-am văzut pe Victor în colț, supraveghind intrarea. Privirea lui era tot acolo, pe tatuajul lui Hans. Am realizat atunci că singura mea scăpare e să devin exact ce mă temusem cel mai mult: proasta satului, impostoarea demascată.
S-a anunțat tortul. S-au stins luminile, iar artificiile au început să scânteieze. Lăutarul a luat microfonul: „Iar acum, un cuvânt de la mireasa noastră, frumoasa Simona, doamna de milionar!”. Am urcat pe scenă sub reflectoare.
M-am uitat la toți oamenii ăia care mă admirau sau mă urau, dar care credeau în minciuna mea. „Vreți să știți cine e soțul meu?” am urlat în microfon, iar vocea mea a răsunat strident, metalic. „Vreți să vedeți milionarul german?”
Hans s-a ridicat brusc de la masă, cu o privire care m-ar fi putut ucide. „Simona, shut up!” a strigat el, uitând de rolul de neamț tăcut. „E un nenorocit!” am continuat să urlu. „E un român din mahalaua Bucureștiului, un traficant care vrea să ne fure copiii!”.
În cort s-a lăsat o tăcere de mormânt, întreruptă doar de sfârâitul artificiilor. Hans n-a mai stat pe gânduri. A băgat mâna la spate, sub sacoul ăla scump de împrumut, și a scos un pistol negru, mat. L-a îndreptat spre mine.
„Jos toată lumea, f***-vă muma-n c*r de țărani!” a răcnit „neamțul” în cea mai pură română. S-a declanșat iadul. Femeile au început să urle, mesele s-au răsturnat, farfuriile de porțelan se spărgeau cu zgomot de sticlă tăiată.
Hans m-a înșfăcat de păr, târându-mă spre ieșire ca pe un sac de cartofi. Simțeam țeava rece a pistolului la tâmplă. „Dacă suflă cineva, o curăț pe mireasă aici, de față cu toată comuna!”. Mama a căzut în genunchi, leșinată de șoc.
N-a apucat să facă zece pași spre duba lui din pădure. Victor a sărit de după o boxă mare de sunet. S-a auzit o bubuitură, apoi încă una. Nu erau gloanțe, era sunetul oaselor lui Hans izbindu-se de schela metalică a cortului.
Victor l-a pus la pământ cu o tehnică pe care o învățase la academie, nu în satul ăsta uitat de lume. Pistolul a zburat în noroi. În câteva minute, două mașini de poliție cu sirenele urlând au blocat ieșirea. Mascații au tăbărât peste el.
Hans era un interlop căutat de Interpol, se pare că Victor verificase deja numele lui prin baza de date chiar de la nuntă. Eu am rămas în mijlocul cortului devastat. Rochia de 5.000 de euro era sfâșiată, murdară de sos de friptură și praf.
Soarele a răsărit peste o nuntă care n-a mai avut loc. Cortul era pe jumătate prăbușit. Cămătarii veniseră deja la poartă și îi luau mamei și televizorul din casă, aflând că „ginerele milionar” e la pușcărie și că banii nu mai vin.
Mă uitam în oglinda ciobită de la masa de machiaj. Nu mai era Simona din Germania, regină peste sate. Era Simona, fata lui Pătru, care datora 40 de mii de euro și n-avea unde să fugă. Toți prietenii „de succes” plecaseră fără să salute.
Acum, în fiecare dimineață la ora șase, ies pe uliță cu mătura și găleata. Lucrez cu ziua la femeile pe care le-am jignit. Spăl ferestrele Ionelei și curăț grajdul lui Victor, sub privirea lui plină de milă care mă doare mai tare decât bătaia.
Când trec pe lângă garduri, oamenii nu se mai uită cu invidie, ci cu un dispreț rece. „Uite-o pe nemțoaica lu’ pește,” șoptesc ei. Mi-am dorit să par cine nu sunt, iar acum sunt condamnată să fiu exact cine am vrut să uit, într-o rochie de mireasă pe care o voi plăti toată viața, bucată cu bucată.
