Instructorul de elită care lua 3000 de euro per „promovat”
Mă numesc Nicu și în Galați lumea mă știa drept „Profu’ care te urcă în mașină și te dă direct cu carnetu’ în mână”. Aveam o școală de șoferi pe o străduță lăturalnică, un sediu cu pereți mucegăiți care miroseau a cafea stătută și a țigări ieftine.
Afacerea mea mergea ceas. Un permis auto nu se obținea prin învățare, ci prin portofel. Vindeam sala și traseul ca la piață: 500 de euro pentru o sală „aranjată” pe tabletă, 2.000 pentru un traseu cu polițistul X care știa exact când să se uite în altă parte.
Copiii de ștafi locali, băieți de gică-contra și fete de politicieni treceau pe la mine ca pe la moșie. Nu știau să țină ambreiajul, dar aveau bani gheață îndesați în plicuri de la Mega Image. Eu le băgam în ureche o cască micro, cât un bob de orez, și le dictam răspunsurile de la sală de pe laptopul meu din mașină.
Polițiștii din comisia de examinare erau oamenii mei. Le dădeam cota parte în fiecare vineri seară la o terasă obscură de pe malul Dunării. „Nicule, vezi că ăla micu’ a lui inspectorul Popa e antitalent total, dă-i drumul că altfel ne ia DNA-ul”, îmi ziceau ei râzând în timp ce beau whisky scump pe banii mei.
Televiziunea locală și ecranul care a scuipat adevărul
Într-o zi, am primit o vizită de la o echipă a postului local de televiziune. Voiau să facă un reportaj despre „Cel mai de succes instructor din județ”, un material pozitiv care să spele imaginea orașului. M-am aranjat, mi-am pus sacoul de firmă cumpărat din consignație și am primit-o pe jurnalistă în birou.
În timp ce camera ne filma în direct pe pagina de Facebook a postului, reporterița m-a întrebat cu un zâmbet dulce: „Domnule Nicu, cum explicați că elevii dumneavoastră au rată de promovabilitate 100%, în timp ce alții pică pe capete?”. Eu turuiam textul învățat despre „metode pedagogice moderne și rigoare”.
Doar că laptopul meu, lăsat din greșeală conectat prin bluetooth la proiectorul din sală, a început să sincronizeze fișierele din cloud. În loc de statistici, pe ecranul uriaș din spatele nostru a apărut folderul numit „Șpăgi și Combinagii 2024”.
Mai mult, un fișier audio a pornit singur la volum maxim. Era înregistrarea în care îl șantajam pe șeful Poliției Rutiere, cerându-i să-i treacă examenul amantei, altfel dau publicității filmul în care el lua plicul direct în portbagajul mașinii de serviciu.
Jurnalista a înlemnit cu microfonul în mână. Pe ecran curgeau listele cu nume, sume și codurile bancare ale șpăgilor. După zece secunde de tăcere absolută în direct, ușile sediului au fost izbite de perete. N-a fost o surpriză: mascații de la DIICOT veniseră exact pe adresa afișată în direct pe ecran.
Dezvăluirea care a dărâmat totul
Când mi-au pus cătușele, tot ce puteam să fac era să mă uit la comentariile care curgeau în direct pe live. Erau acolo mamele elevilor care mă înjurau, deși ele îmi aduseseră plicul acum două luni. Unu’ a scris: „Bă, am dat 3000 de euro și mi-a picat permisul după 3 zile că nu știam să parchez, sunteți niște hoți!”
Am încercat să urlu că „nu e ce pare”, dar șeful Poliției Rutiere a fost ridicat de acasă la cinci minute după mine. A recunoscut tot în prima oră de audieri. Mi-a turnat numele tuturor, fiecare leu pe care l-am împărțit în ultimii cinci ani. A zis că „Nicu a pus presiune pe mine”.
Mi-am petrecut noaptea într-o celulă cu alți trei oameni care miroseau a mucegai și a disperare. A doua zi, la știri, poza mea era peste tot. Soția mea a venit la vizită doar ca să-mi arunce verigheta în geamul de plexiglas. Mi-a zis că a vândut apartamentul de două camere și a fugit cu banii, lăsându-mă cu toate ratele la bancă și cu o avalanșă de procese.
Finalul: Singur între ziduri
Acum sunt la „mititica”, învăț să fac curățenie în curte și mă uit la televizorul din sala de mese. Ieri am văzut-o pe reporterița care mi-a distrus viața. Zâmbea la fel ca în ziua aia, făcând un reportaj despre „cât de siguri sunt șoferii acum în trafic, după ce am curățat orașul de mafioți”.
Nu mi-a trimis nimeni niciun pachet. Nici măcar unul din băieții ăia de politicieni pe care i-am „ajutat” să ia sala n-a mai ridicat receptorul. Toți s-au făcut că nu mă cunosc. Stau aici pe priciul ăsta și mă gândesc doar la un singur lucru: cine o fi pus mâna pe laptopul meu în dimineața aia și a activat sincronizarea?
Am aflat abia săptămâna trecută, când am primit o scrisoare anonimă din partea fratelui meu. Mi-a scris scurt: „Nicu, m-ai lăsat fără pământul de la țară când ai amanetat tot ca să-ți deschizi școala. Te-am ajutat eu să închizi afacerea. Să fii sănătos la răcoare”.
Nu există dreptate. Există doar oameni care așteaptă momentul potrivit să-ți dea un brânci în prăpastie. Și eu le-am oferit tot arsenalul. Sunt terminat.
