Vă scriu asta dintr-un autocar care pârâie pe autostradă, în drum spre Torino. Din nou. Dar de data asta nu mă mai întorc cu pachete de cafea și dulciuri pentru ei. Mă întorc ca să uit că am avut vreodată o familie în țara asta care m-a supt de vlagă și de bani timp de 15 ani, de parcă eram un bancomat cu suflet, nu mama lor, nu soția lui.
Am plecat în 2009, când ratele la bancă ne strângeau de gât și copiii n-aveau ghete de iarnă. „Du-te, Maricico, doar un an-doi, să punem casa la punct și să scăpăm de datoria la BCR”, mi-a zis Sandu atunci, plângând cu lacrimi de crocodil în gară. Și m-am dus. Am lăsat în spate un apartament cu două camere în care ploua și doi copii care încă miroseau a lapte și somn.
În Italia n-am stat la hotel. Am stat în camere de doi metri pătrați, cu miros de clor și de bătrânețe. Am îngrijit oameni care nici nu-mi știau numele, am spălat fecale, am îndurat umilințe pe care nu i le-ai dori nici celui mai mare dușman. Dar în fiecare lună, pe data de 10, eram la Western Union. Trimiteam tot: 1.200 de euro, 1.500 de euro. Eu trăiam cu parizer și pâine uscată ca să aibă ei acasă termopane, etaj la casă și mașină în curte.
Nunta de „boieri” a fiicei mele și tăcerea aia grea de la masa nașilor
Anul ăsta a fost nunta fetei mele mari, Denisa. „Mamă, vreau să fie ceva de vis, să moară tot orașul de ciudă”, îmi spunea la telefon. Și m-am mai rupt de spate un an, am mai făcut niște ore suplimentare la curățenie, am mai trimis 10.000 de euro doar pentru restaurant și rochie. Am venit acasă cu două săptămâni înainte, cu geamantanele pline de cadouri, crezând că mă întorc în palatul meu.
Dar când am intrat pe poartă, ceva nu puțea a bine. Sandu, bărbatul meu, era agitat. Nu mă privea în ochi. Soacră-mea, baba aia care m-a urât din prima zi, stătea pe prispă și rânjea ca o hienă. Casa era gata, da. Etajul sclipea, balustrade de inox, marmură pe jos. Dar la poartă nu scria numele nostru. „E o greșeală de la primărie cu numărul, lăsați că rezolvăm”, a mormăit Sandu când l-am întrebat de ce actele sunt încuiate în seif.
La nuntă, lux de lux. S-au spart banii mei de parcă erau semințe. Sute de invitați, sarmale fine, whisky de ăla scump de care Sandu nici nu știa să pronunțe numele. Dar la masa nașilor era o femeie, una cu vreo 20 de ani mai tânără ca mine, îmbrăcată toată în paiete, care se purta de parcă era stăpâna localului. „Cine e duduia asta?”, am întrebat-o pe soacră-mea. „E o verișoară de-a lu’ Sandu de la București, ne-a ajutat cu actele la casă”, mi-a zis ea, scuipând coji de floarea soarelui sub masă.
Mesajul de pe telefonul uitat pe masă: „Iubire, când scapă de proasta aia?”
Pe la miezul nopții, când toți erau chercheliți și se prindeau în hore, Sandu și-a uitat telefonul lângă farfuria mea când s-a dus la baie. A vibrat. Un mesaj pe WhatsApp de la „Verișoara Dana”. N-am vrut să fiu rea, dar degetul mi s-a dus singur pe ecran. „Iubire, m-am plictisit să stau la masa asta de țărani. Când terminăm cu nunta și scapă de proasta aia de Italia, să ne mutăm oficial? Vila e pe numele meu, m-am săturat să ne ascundem prin moteluri.”
Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum tot sângele din corp mi se urcă în cap. Am deschis galeria foto. Poze cu ei doi, în dormitorul meu de la etaj, ăla plătit din banii mei de badantă. Poze cu ei în Grecia, în timp ce eu îi scriam lui Sandu că mă dor genunchii de la frecat podele și el îmi zicea: „Îndură, nevastă, că facem avere pentru copii”. Avere pe numele amantei, că el avea poprire pe conturi de la păcănele și a trecut tot pe ea ca „să fie în siguranță”.
M-am uitat la Denisa, fiica mea, care dansa fericită. M-am apropiat de ea și i-am șoptit: „Tu știai, mamă? Tu știai că tatăl tău a pus casa pe numele amantei?”. S-a albit la față, s-a uitat în altă parte și a zis: „Mamă, tati a zis că e mai bine așa, că tu ești tot timpul plecată și nu înțelegi cu actele… Dana e de treabă, ne-a ajutat cu nunta”. Atunci mi-a picat cerul pe mine. Propria mea fiică mă vânduse pentru o nuntă cu artificii.
Spectacolul de 50.000 de euro s-a terminat cu o sticlă de vin în tort
N-am plâns. Mi-au secat lacrimile instantaneu. M-am dus la lăutari, i-am dat 500 de euro solistului și i-am zis să oprească tot. S-a făcut o liniște de mormânt în sala aia mare. M-am urcat pe scenă, cu microfonul în mână, în fața celor 400 de invitați. Sandu venea spre mine, rânjind, crezând că vreau să țin vreun discurs emoționant despre „sacrificiul de mamă”.
„Oameni buni”, am început eu, cu vocea de oțel, „vreau să ridic un pahar pentru soțul meu, Sandu, și pentru amanta lui, Dana, care stă chiar acolo la masa de onoare. Să le urăm casă piatră în vila construită cu banii pe care i-am trimis eu 15 ani din Italia, în timp ce ei făceau plajă pe banii mei. Și fiicei mele, îi doresc să se bucure de nuntă, că e ultima zi când mă mai vede la față. Să vă dea Dumnezeu la toți după suflet!”.
Am luat o sticlă de vin roșu și am vărsat-o direct pe tortul ăla imens, alb, de cinci etaje, care costase cât chiria mea pe jumătate de an în Torino. Sandu a încercat să mă lovească, dar l-au oprit niște rude care încă mai aveau un pic de obraz. Soacră-mea a început să urle că sunt nebună, că am stricat petrecerea fetei. „Nebună am fost că v-am ținut în cârcă, javrelor!”, i-am strigat în față, înainte să ies pe ușă sub privirile șocate ale întregului sat.
Singură pe autostradă, dar cu sufletul curat de paraziți
M-am dus acasă, mi-am luat singurul geamantan cu care venisem și am plecat la gară. N-am mai stat nicio secundă în „palatul” ăla care mirosea a trădare. Denisa m-a sunat de o sută de ori, plângând că i-am distrus reputația, că ce zice lumea în oraș, că socrii ei sunt scandalizați. „Lumea să zică ce vrea, mamă. Tu să te gândești cu ce te încalți la iarnă, că eu de azi nu mai trimit niciun cent”, i-am zis și am închis telefonul.
Sandu mi-a trimis mesaje cu amenințări, că mă lasă pe drumuri, că oricum casa e a Danei și n-am ce să-i fac. Are dreptate, legal n-am ce să-i fac. Am fost proastă, am avut încredere în „familie”. Dar el a uitat un lucru: el a rămas cu o amantă flămândă de bani și cu o casă plină de blesteme, iar eu am rămas cu mâinile mele care știu să muncească. O să mă întorc în Italia, dar de data asta n-o să mai mănânc parizer.
O să-mi închiriez o garsonieră mică, lângă mare, și o să-mi cumpăr cele mai scumpe haine. O să merg la restaurante și o să beau vin de ăla bun, nu resturi de la nunți. Ei cred că m-au lăsat săracă, dar de fapt s-au îngropat singuri în gunoiul lor. Peste un an, când amanta o să vadă că nu mai vin euro din Italia, o să-l lase pe Sandu să putrezească în curtea aia pe care n-o să aibă cu ce să o întrețină.
Mă uit pe geamul autocarului și văd cum rămân în spate câmpurile României. Nu simt nicio durere, doar o răceală cumplită. Să nu faceți ca mine. Nu vă vindeți anii din viață pentru niște oameni care vă văd doar ca pe un sac de bani. Copiii cresc și uită cine le-a pus pâinea pe masă dacă tatăl lor le picură venin în urechi în fiecare zi. Fiți „rele”, fiți egoiste, că la final, când se stinge lumina la nuntă, rămâneți doar voi cu spatele vostru cocoșat.
Mi-am blocat copiii, mi-am blocat soțul, am blocat și amintirile. În geantă am doar actele de divorț pe care le-am semnat azi dimineață la un avocat de urgență. Sandu crede că o să fie fericit în vila aia. Nu știe că am depus și o plângere la fisc pentru veniturile nedeclarate din ultimii ani și pentru actele false prin care a trecut casa pe amantă. Dacă eu nu mă bucur de munca mea, nici ei n-o să aibă liniște sub acoperișul ăla.
Asta e confesiunea unei femei care a fost „sfântă” prea mult timp și s-a trezit „dracu” într-o noapte de nuntă. Rămâneți cu bine, România mea de hoți și de profitori. Eu mă duc să-mi trăiesc restul de zile pentru mine, chiar dacă asta înseamnă să spăl încă zece ani podele străine. Măcar podelele alea nu mă mint că mă iubesc în timp ce-mi fură și ultima fărâmă de demnitate.
Și dacă vedeți pe TikTok filmarea cu femeia care a vărsat vin pe tort la o nuntă în Gorj, să știți că eu sunt. Și n-am niciun regret. Ba din contră, e cel mai bun lucru pe care l-am făcut în ultimii 15 ani. Să le fie de bine tortul ăla acru, că viața lor de acum încolo așa o să fie. O nuntă care s-a terminat înainte să înceapă, la fel ca respectul meu pentru ei.
