Am coborât din microbuz la capătul liniei, cu genunchii amorțiți după patru ore de drum de la Huși. M-am șters pe pantofi cu un șervețel umed, lângă o bordură crăpată, să nu intru cu praful de pe uliță în biserica mare din București.
În mână țineam o plasă simplă de rafie, luată cu doi lei de la magazinul sătesc, legată la gură cu sfoară de cânepă. Înăuntru aveam o cămășuță albă cusută de mână și ceva ce nimeni nu bănuia.
În fața catedralei era numai lux. Parcarea gemea de mașini negre, late, cu geamuri fumurii, de nu se vedea omul dinăuntru. Femeile aveau rochii decoltate, machiaje grele de parcă mergeau la nuntă boierească, iar pe trotuar plutea un miros greu de parfum franțuzesc amestecat cu fum de țigară subțire.
Băiatul meu, Bogdan, stătea la intrare îmbrăcat într-un costum albastru lucios, călcat la dungă. Lângă el era Larisa, nora mea. Purta o rochie verde-smarald, crăpată adânc pe picior, și tocuri atât de înalte încât abia își ținea echilibrul pe treptele de marmură.
Când m-a văzut apropiindu-mă, i-a pierit zâmbetul pe care îl afișa pentru fotograful cu aparat profesionist. S-a uitat la baticul meu negru de văduvă, la fusta mea călcată de casă și, mai ales, la plasa de rafie pe care o strângeam la piept ca pe o icoană.
— Mamă, de ce ai venit așa? mi-a șuierat Bogdan la ureche, abia atingându-mi obrazul când m-a pupat formal. Ți-am zis că facem botez cu pretenții, sunt toți colegii Larisei de la bancă aici, au venit partenerii de afaceri!
— Am venit la nepotul meu, maică, am răspuns eu încet, înghițind nodul amar din gât. Am venit cu ce am putut, cu sufletul curat. Știi bine că n-am bani de restaurante de fițe, dar n-am putut să lipsesc de la botezul sângelui meu.
Larisa s-a întors brusc pe călcâie, cu buzele ei umflate cu acid strânse într-o linie albă de furie. Privea la plasa mea de parcă aș fi adus un șobolan mort în mijlocul bisericii, printre aranjamentele florale cu trandafiri albi care costaseră cât pensia mea pe trei luni.
— Ce e mizeria aia? a întrebat ea destul de tare încât s-au întors două cucoane cu blănuri pe umeri. Bogdan, eu ți-am spus clar! Ți-am zis să-i spui mamei tale să stea acasă dacă nu e în stare să se prezinte decent la nivelul familiei mele!
— Larisa, vorbește mai încet, suntem pe treptele bisericii, a îngăimat băiatul meu, plecându-și capul ca un câine bătut. N-a avut curaj să mă apere nici măcar o secundă, nici măcar să se uite în ochii mei obosiți de muncă.
— Nu vorbesc încet deloc! a strigat ea, smulgându-mi plasa din mână cu o mișcare scurtă și violentă. Ne faci de rușine pe toți! Fotograful filmează intrarea invitaților și tu apari cu sacoșa asta de la piață de parcă am adunat ajutoare sociale pentru copil!
Înainte să pot scoate un sunet, înainte să apuc să pun mâna pe sfoara aia de cânepă, Larisa a făcut trei pași apăsați către colțul bisericii. A ridicat capacul coșului de gunoi din tablă neagră, pus lângă pangar, și a aruncat pachetul meu înăuntru, direct peste pahare de plastic și chiștoace stinse.
— Acolo îi e locul! a zis ea, ștergându-și ostentativ palmele cu un șervețel umed pe care l-a aruncat tot acolo. Casa mea nu se umple de sărăcie și de vechituri de la țară! Să nu te prind că-i pui cârpele alea împuțite pe copilul meu!
Oamenii de pe trepte au amuțit. Câțiva invitați au zâmbit pe sub mustață, prefăcându-se că privesc frescele de pe pereți. Bogdan stătea nemișcat, roșu ca racul, uitându-se la pantofii lui lustruiți. Nimeni nu zicea nimic. În biserică se auzea doar scâncetul micuțului Matei, ținut în brațe de nașă.
Liniștea aceea mormântală a fost spartă de pașii grei ai părintelui Grigore. Preotul paroh, un bărbat cărunt la vreo șaizeci de ani, ieșise din altar îmbrăcat în odăjdii aurite, gata să înceapă slujba de încreștinare a copilului.
Văzuse totul. Ochii lui aspri, adânciți în orbite, au trecut de la fața rumenă și arogantă a Larisei la mine, femeie uscățivă cu baticul legat sub bărbie, care tremuram din toate încheieturile în mijlocul naosului.
— Ce fel de creștinism învățați voi aici, fiilor? a întrebat părintele, cu o voce joasă care a răsunat până în bolta naosului. Așa intrați voi înaintea Domnului, călcând în picioare mâna care v-a crescut și v-a trimis la școli?
— Părinte, lăsați mizeriile babei, haideți să începem că avem rezervată masa la restaurantul din Herăstrău la ora patru, s-a rățoit Larisa, bătând nervoasă din picior pe lespezile reci. Plătim slujba, nu predica!
Fără să-i răspundă o vorbă, preotul a coborât cele două trepte din fața altarului. A mers agale până la coșul de gunoi, s-a aplecat fără nicio jenă și a scos plasa de rafie mototolită. A așezat-o pe măsuța unde se pregătiseră mirul și foarfecele pentru tunsul părului.
Cu degete sigure, preotul a desfăcut nodul strâns de sfoară. A tras afară pătura mică de lână albă, țesută de mine la războiul din pod, și cămășuța brodată la lampă în serile lungi de iarnă. Dar dedesubtul lor, învelit într-o pungă groasă de plastic curat, se afla un dosar voluminos legat cu șină de carton.
Părintele a deschis coperta dosarului. Când a citit primele rânduri de pe foaia cu antet oficial și ștampile rotunde de la notar, ochii i s-au mărit. A ridicat privirea spre Bogdan, apoi spre Larisa, care deja pufnea disprețuitoare crezând că sunt rețete vechi sau foi de zestre de pe vremea bunicilor.
— Ia vino puțin aici, fată dragă, a rostit preotul cu o răceală care i-a înghețat zâmbetul Larisei pe buze. Vino și citește în fața nașilor și a prietenilor tăi ce tocmai ai aruncat la gunoi cu mâinile tale pline de inele.
Atunci n-am mai tăcut. Mi s-a rupt zăgazul din piept, tot amarul adunat în zece ani de când umblam prin casele italienilor, spălând bătrâni la fund și dormind pe un pat pliant într-o cămară fără geam, ca să trimit fiecare cent în țară.
— Citește tu, că văd că Bogdan al meu nu mai are glas! am spus eu, făcând un pas în față. Spune-le tuturor cum ați stat voi doi și ați tremurat acum două luni că vă scoate banca din vila din Pipera! Spune-le de ce nu dormea băiatul meu nopțile de frică de executare silită!
Toți invitații au încremenit. Larisa s-a albit ca varul de pe perete, iar mama ei, venită și ea împopoțonată de la Pitești, a scăpat geanta de firmă pe jos. Toată lumea știa că vila lor mare, cu piscină și gazon impecabil, era plătită din afacerile băiatului meu.
— În dosarul ăla, am continuat eu, cu vocea limpede de parcă vorbeam de la catedră, este dovada că creditul de optzeci de mii de euro la bancă a fost lichidat până la ultimul cent. Cu banii mei din Italia și cu ce am luat pe cele trei hectare de pământ arabil pe care le-am vândut luna trecută!
— Mamă… ce-ai făcut? a șoptit Bogdan, cu buzele albe, prinzându-se cu mâna de sfeșnicul mare de alamă ca să nu cadă. Mi-ai spus că n-ai reușit să vinzi pământul lu’ tata…
— L-am vândut, băiatul meu. Dar n-am pus banii în contul vostru să-i spargeți pe mașini în leasing și pe rochii de fițe pentru nunțile altora. M-am dus direct la bancă cu dosarul de executare. Am plătit datoria, dar am cerut cesiunea creanței și intabularea directă.
Preotul a ridicat foaia albă, cu timbru sec și semnătura notarului public, arătând-o nașilor care stăteau cu gurile căscate. Părintele a citit cu voce tare, să audă și ultimul om din pridvorul bisericii:
— „Act de donație imobiliară și constituire de fond fiduciar pentru minorul Matei Bogdan, prin care imobilul situat în Pipera devine proprietatea exclusivă a copilului, administrat de un custode autorizat până la împlinirea vârstei de optsprezece ani.”
Larisa s-a clătinat pe tocurile ei subțiri. Mâinile au început să-i tremure atât de tare încât buchetul mic de flori i-a căzut pe marmura rece. A înțeles într-o fracțiune de secundă ce însemna hârtia aia pe care o aruncase la gunoi lângă chiștoacele de țigară.
Nu mai era vila ei. Nu mai putea să facă împrumuturi pe ea, nu mai putea să o pună gaj pentru mașinile scumpe pe care le schimba la doi ani, nu mai putea să-l amenințe pe Bogdan că-l lasă pe drumuri dacă nu-i cumpără tot ce-i poftește inima plină de venin.
— Nu se poate… a bâiguit ea, căzând efectiv în genunchi pe lespezi, fără să-i mai pese că-și murdărește rochia verde de mii de lei. Bogdan, fă ceva! Ești bărbat sau ce ești? Spune-i să anuleze actul! E casa noastră, noi am muncit pentru ea!
— Voi ați muncit? am întrebat-o eu, privind-o de sus, fără ură, doar cu un dispreț rece care a înghețat tot aerul din jur. Voi ați trăit din minciuni, pe datorie, mâncând bani pe care nu-i aveați, doar ca să vadă lumea cât de bogați sunteți pe internet.
M-am apropiat de cristelniță, unde copilul începuse să plângă tare, de parcă simțea tot circul din jur. Am scos din plasa de rafie cămășuța cusută de mine și i-am întins-o nașei, care a luat-o cu mâini tremurânde, privindu-mă cu o rușine adâncă în ochi.
— Botezați copilul, părinte, am spus eu încet. Casa e a lui, nimeni nu i-o mai poate lua vreodată, nici băncile și nici părinții inconștienți. Eu am dat tot ce am avut pe lumea asta ca să știu că nepotul meu nu ajunge chiriaș pe drumuri.
M-am întors cu spatele și am pornit spre ieșire. Bogdan a alergat după mine, m-a prins de mâneca hainei la ușa grea de stejar a bisericii, cu ochii înecați în lacrimi de rușine și neputință.
— Mamă… te rog… vino la masă… nu poți să pleci așa… a îngăimat el, strângându-mi mâna aspră, crăpată de ani de spălat podele străine. Iart-o, mamă, n-a știut ce face…
— A știut foarte bine, maică, i-am răspuns eu, trăgându-mi încet brațul din strânsoarea lui. A aruncat la gunoi sufletul meu și munca tatălui tău mort. Voi mâncați la restaurantul ăla scump. Eu am bilet de întoarcere la microbuzul de șase.
Am ieșit pe treptele catedralei cu capul sus și inima împăcată. Plasa goală de rafie o țineam împăturită sub braț. Nu mai aveam nici casă mare, nici pământ la țară, dar nepotul meu avea un acoperiș sigur deasupra capului, pe care trufia maică-sii nu-l mai putea vinde niciodată.
