„Miroși a canal, Costele! Îmi împuți secția și-mi sperii pacienții privați! Ia-ți fiarele alea ruginite și cară-te acasă, că de mâine ești șomer, am vorbit eu cu managerul!”
Așa a urlat doctorul Pralea în fața a douăzeci de asistente și pacienți care stăteau lipiți de pereții holului de la Chirurgie. Avea un costum bleumarin călcat la dungă sub halat, pantofi de piele întoarsă și un ceas de aur la mână care sclipea sub neoanele chioare din spital.
Eu stăteam pe vine, cu cheia franceză în mâna dreaptă și cu degetele negre de calcar și vaselină. Refulase o conductă veche de fontă chiar în grupul sanitar al medicilor, iar apa aia murdară îi stropise lui bombeul pantofilor italieni de opt sute de euro.
Am încercat să înghit în sec, cu nodul în gât cât o nucă verde. „Dom’ doctor, se crapă țeava dacă nu țin presiunea de la ventil… muncesc de douăzeci și opt de ani în spitalul ăsta, n-am avut o reclamație…”
N-a apucat să mă lase să termin că a tras un șut în trusa mea de scule din tablă. S-au împrăștiat garniturile, cânepa și șuruburile pe tot linoleumul ăla găurit și dezinfectat cu clor ieftin. „Nu mă interesează ce ești! Ești un gunoi cu opt clase! Afară! La poartă la ora asta, că pun paza să te scoată pe sus!”
Asistentele tinere s-au întors cu spatele, prefăcându-se că scriu în fișe, iar doctorița rezidentă a coborât ochii în podea. Nimeni nu crâcnea în fața lui Pralea. Omul învârtea zeci de mii de euro pe lună, opera numai la clinicile private din oraș și venea la Județean doar de două ori pe săptămână, să-și mențină postul de șef de secție.
Gheara din stomac și punga de rafie
Am coborât scările spre subsol cu picioarele tăiate. Treptele de beton erau reci, iar la fiecare pas simțeam o arsură în piept de parcă băusem sodă caustică. Douăzeci și opt de ani. Atât lăsasem eu în clădirea aia plină de microbi și suferință.
Intrasem flăcău, la douăzeci și șase de ani, și ieșeam la cincizeci și patru cu spatele rupt de la cărat radiatoare de fontă și cu o pensie de mizerie care mă aștepta peste un deceniu. În vestiarul de la subsol mirosea a mucegai vechi și a țevi aburinde.
M-am așezat pe taburetul de lemn șubred și am început să-mi bag lucrurile într-o sacoșă mare de rafie, cu dungi albastre și roșii. Două salopete tocite la genunchi, un pachet de Carpați început, cheia de calorifere făcută la strung și o caserolă de plastic în care nevastă-mea îmi pusese de dimineață trei sarmale reci.
„Ce-i spun eu Maricicăi când ajung acasă?”, mă gândeam și-mi tremurau mâinile pe fermoarul hainei de fâș. Aveam douăzeci și trei de milioane salariu, din care plăteam cincisprezece milioane rata la banca pentru garsoniera aia confort doi din cartierul muncitoresc.
Dacă Pralea vorbea cu managerul, nu mă mai angaja nimeni nici măcar paznic la cimitir. În orașul ăsta mic, cuvântul unui chirurg cu vilă la bulevard și prieteni în primărie te îngropa de viu fără să aibă nevoie de cazma.
Deodată, s-a auzit o sirenă de salvare urlând atât de aproape încât geamurile mici de la subsol au vibrat în ramele lor de fier ruginit. Apoi a doua sirenă. Și o a treia, venind cu scârțâit de roți pe aleea de la Urgențe.
Nu era o urgență obișnuită, de bețivi căzuți în șanț sau bătrâni cu tensiune. Se auzeau uși trântite de perete, pași alergați pe scările de deasupra mea și țipete disperate. Am legat punga de rafie la gură și m-am ridicat să plec. Nu mai era treaba mea spitalul lor.
Cod roșu la Terapie Intensivă
Când am împins ușa batantă care dădea spre curtea interioară, am dat nas în nas cu asistenta-șefă, doamna Maria, o femeie la vreo cincizeci de ani cu care împărțisem de-a lungul anilor sute de ceaiuri calde în turele de noapte.
Era desfigurată la față, cu boneta medicală strâmbă pe cap și mănușile sterile pline de pete mari de sânge proaspăt. M-a apucat de braț cu o putere de care n-o credeam în stare. „Costele! Nu pleca! Nu cumva să ieși pe poartă!”
„Doamna Maria, lăsați-mă în plata Domnului”, i-am zis trăgându-mi brațul. „M-a dat afară domnul profesor. Mi-a zis că miros a canal și că nu sunt bun de nimic. Mă duc acasă la foamea mea.”
„Taci, omule, ascultă la mine!”, aproape că a urlat femeia, trăgându-mă înapoi pe coridorul ce ducea spre Unitatea de Transfuzii. „E băiatul lui Pralea! Vlad, puștiul de doisprezece ani! A intrat cu mașina un tir în ei pe centură… mașina soției… femeia a murit pe loc, băiatul e pe masă, are splina ruptă și bazinul fracturat!”
Am simțit cum mi se pune o piatră pe piept. Oricâtă ură adunasem pe medicul ăla în jumătate de oră, copilul n-avea nicio vină. Copiii nu aleg din ce părinți aroganți se nasc. „Și ce treabă am eu?”, am întrebat-o cu vocea stinsă. „Eu sunt instalator, nu știu să operez.”
„N-are sânge, Costele!”, a strigat Maria și i-au dat lacrimile peste obrajii brăzdați. „Băiatul are AB IV cu Rh Negativ! E grupa aia nenorocită, rară! Centrul de Transfuzii județean e gol pe grupa asta de două săptămâni, iar salvarea de la București e blocată la Urziceni în viscol!”
Am încremenit pe hol. AB IV Rh Negativ. Grupa pe care o aveam eu. Știau toți din spital, pentru că în urmă cu cinci ani, când fusese un accident de autocar la gară, donasem direct pe masa de triaj și salvasem doi oameni. Numele meu era trecut primul în registrul roșu de la transfuzii pentru urgențe majore.
„Pierde tensiunea, Costele! În zece minute intră în stop cardiorespirator dacă nu băgăm plasmă și masă eritrocitară în el!”, spunea Maria, gâfâind și trăgându-mă de mâneca hainei murdare de rugină. „Ești singurul om din tot spitalul cu grupa asta!”
Căderea zeului de pe piedestal
În momentul ăla, ușa de la Blocul Operator s-a deschis cu o bubuitură asurzitoare. A ieșit Pralea. Nu mai era medicul arogant cu ceas de aur și privire de stăpân de sclavi. Halatul verde îi era îmbibat de sânge de la piept până la genunchi.
Masca chirurgicală îi atârna de o ureche, părul dat cu gel îi era ciufulit și ud de sudoare, iar fața îi era de culoarea varului stins. Tremura din toate încheieturile, scăpând din mână o foaie de observație. Urlase ca o fiară rănită în sala de operație, iar acum căuta cu privirea prin holul pustiu.
Când m-a văzut lângă Maria, cu sacoșa de rafie în mână și bocancii plini de noroi de la subsol, s-a oprit o fracțiune de secundă. Ochii lui s-au mărit de o groază pe care n-am văzut-o niciodată la un om cu atâta putere. A înțeles instantaneu.
A făcut trei pași împleticiți spre mine și, fără să se uite la asistentele care se adunaseră în capătul culoarului, s-a prăbușit pur și simplu în genunchi. A căzut pe cimentul rece, drept peste petele de dezinfectant, chiar la picioarele mele.
Și-a lipit fruntea de bocancul meu găurit, plin de praful ruginit din subsol. Cu mâinile lui fine de chirurg, care semnaseră concedierea mea cu un sfert de oră înainte, mi-a apucat pantalonii de salopetă și a început să urle cu o voce spartă, animalică:
„Costele… Costeluş… te implor! Te rog în genunchi, ia-mi mie inima, ia-mi tot ce am, calcă-mă în picioare, dar dă-i sânge copilului meu! Îmi moare băiatul, Costele! N-am pe nimeni pe lume, mi-a murit nevasta acum o oră pe șosea!”
Tăcerea care s-a lăsat pe coridor tăia ca un bisturiu. Zece secunde nu s-a auzit decât respirația lui sacadată și bătăile sacadate ale aparatelor de monitorizare din salonul alăturat: bip… bip… din ce în ce mai rar.
Am stat nemișcat, privind în jos la omul care mă călcase în picioare ca pe un vierme. În minte îmi bubuia fiecare cuvânt pe care mi-l aruncase: „miroși a canal”, „gunoi cu opt clase”, „te dau afară”. Aveam toată viața lui în mâna mea dreaptă.
Dacă făceam un pas în spate și ieșeam pe ușa spitalului, legea nu-mi putea face nimic. Eram un om concediat, un civil fără nicio obligație legală. Iar el ar fi rămas pe linoleumul ăla să-și plângă singurul copil, îngropat odată cu trufia lui spurcată.
Sângele care nu are clasă socială
Mi-am tras piciorul înapoi din strânsoarea lui, iar el a căzut cu palmele pe podea, plângând în hohote fără să-i mai pese de demnitate, de haine sau de ce zice lumea. Arăta ca o cârpă stoarsă, nu ca un zeu în halat alb.
Am aruncat sacoșa de rafie pe o bancă de plastic de lângă perete. Mi-am suflecat mâneca de la cămașa de flanelă murdară și am privit vena groasă de pe antebrațul meu bătătorit de muncă grea. Pielea mea mirosea într-adevăr a rugină și a subsol.
„Ridică-te de jos, dom’ doctor”, i-am zis cu un glas atât de rece încât a amuțit instantaneu, privind în sus la mine cu ochii injectați de sânge. „Ridică-te și spală-te pe mâini, că n-ai timp de bocit. Ai un copil de salvat.”
Nu l-am lăsat să mă atingă când a încercat să se ridice sprijinindu-se de mine. M-am întors spre Maria: „Pregătește scaunul de transfuzie și trusa directă. Nu stăm după analize prelungite, știți fișa mea, am donat acum șase luni.”
În sala de recoltare, acul gros a intrat în vena mea ca un cui încins. Am strâns din dinți și am început să pompez ritmic cu pumnul pe o bucată de fașă rulată. Punga de plastic s-a umplut repede cu lichidul ăla întunecat și cald.
Sângele meu. Sângele unui om care trăia cu douăzeci și trei de milioane pe lună, care mânca sarmale reci pe un scaun rupt la subsol și care fusese dat afară ca o măsea stricată. Sângele ăla curgea acum pe tuburile sterile direct spre copilul din sala de operație.
Pralea stătea lipit de tocul ușii, tremurând, fără să îndrăznească să intre. Nu mai era chirurgul arogant; era doar un tată distrus, umilit până în măduva oaselor de propria neputință și de mila omului pe care îl scuipase.
Când prima pungă a fost dusă în fugă spre sala unde se dădea lupta pentru viața băiatului, am simțit o amețeală ușoară și o slăbiciune în genunchi. Mi-au luat aproape un litru într-o cursă contracronometru cu moartea.
După douăzeci de minute, ușa sălii s-a deschis din nou. Medicul anestezist a scos capul, ud de transpirație: „Tensiunea a urcat la nouă cu șase. Ritmul e stabil. Trăiește, domnule profesor! Putem să închidem!”
Pralea s-a lăsat să alunece pe perete, îngropându-și fața în palmele pline de sângele uscat al fiului său. Asistentele plângeau pe hol, iar Maria mi-a pus o bucată de vată cu spirt sanitar la încheietură, strângându-mă de umăr.
M-am ridicat în picioare ținându-mă de spătarul scaunului. Picioarele îmi erau moi, dar în cap aveam o limpezime de gheață. Mi-am tras mâneca în jos, am ieșit pe coridor și m-am oprit chiar în fața lui Pralea, care stătea încă ghemuit la pământ.
A ridicat ochii spre mine. Din privirea aia arogantă nu mai rămăsese nimic, doar o ruină de om. A băgat mâna în buzunarul hainei și a scos tremurând un portofel gros de piele, plin cu teancuri de euro. „Costele… tot ce am… ia tot… îți cumpăr casă… te pun șef de echipă pe viață…”
M-am uitat la banii lui și mi s-a făcut o greață mai mare decât de la conducta spartă din baie. „Păstrează-ți banii, dom’ profesor. Copilul tău trăiește pentru că Dumnezeu a vrut să aibă sânge de instalator în el, nu de doctor scump.”
Am făcut o pauză și l-am privit drept în ochii lui plini de lacrimi și mizerie morală. „Să-ți aduci aminte de fiecare dată când îți îmbrățișezi băiatul: prin venele lui curge sângele omului pe care l-ai dat afară că mirosea a canal. Să trăiți, dom’ doctor.”
Am luat sacoșa de rafie cu sculele ruginite și am pornit agale spre poarta spitalului, în viscolul care începea să acopere orașul. Nu aveam serviciu, nu știam cum o să plătesc rata la bancă luna viitoare, dar pe aleea aia înghețată am călcat mai drept ca niciodată în viața mea.
