Partea I: Mâinile crăpate de clor și telefonul disperat de la miezul nopții
Dacă freci gresia cu clor pur timp de paisprezece ore pe zi, carnea de pe degete ți se despică până la sânge. În fiecare seară, în camera mea de trei metri pe doi de la periferia Veronei, îmi dădeam pe mâini cu cremă ieftină de gălbenele și le băgam în pungi de plastic ca să nu pătez cearșaful.
Nu-mi cumpărasem o pereche nouă de ghete de trei ierni. Mâncam paste goale cu margarină de la discount și număram fiecare centimă, pentru că acasă, la Bacău, soacră-mea trăgea să moară. Cel puțin așa îmi urla Marius în telefon de două ori pe săptămână, cu o voce care mă făcea să-mi pierd respirația de panică.
„Alino, nu mai avem perfuzii pentru mama! A picat iar în baie, a scuipat cheaguri, a dus-o salvarea la Urgențe cu sirena pornită! Dacă nu trimiți opt sute de euro până vineri, medicii o deconectează, femeie, au zis că nu mai țin patul ocupat degeaba!”
Nu întrebi medicii, nu ceri rețete când bărbatul tău îți plânge în receptor cu suspine grele de fumător. Îți bagi picioarele în el de salariu, iei avans de la stăpâna casei, te umilești, ceri împrumut de la alte românce din cartier și fugi la ghișeul de transfer de bani înainte să se facă ora opt seara.
Mama Mioara era femeia care mă privise de sus încă din ziua nunții, când strâmbase din nas că nu am zestre și că părinții mei au pus pe masă doar două feluri de mâncare la căminul cultural. Dar acum era bolnavă. Avea „cancer galopant la stomac”, așa cum îmi repeta Marius cu o gravitate de înmormântare.
Trimiteam tot. Nouă sute de euro în martie, o mie o sută în aprilie pentru „un tratament experimental adus pe sub mână din Turcia”, încă șapte sute în mai pentru „medicul specialist venit de la Cluj”. Eu rămâneam cu cincizeci de euro de buzunar, trăind cu spaima că dacă întârzii un transfer, femeia aia își dă duhul din vina mea.
Partea II: Sacrificiul suprem și copilul trimis la școală cu haine mici
Limita mea nu a fost foamea, nici durerea mea de șale care mă trezea plângând la patru dimineața. Limita a fost Andreea, fata mea de unsprezece ani, care rămăsese în țară cu Marius și cu „muribunda”.
Într-o duminică, copila m-a sunat pe video, ascunsă în debara. Mi-a arătat adidașii ei de la începutul clasei a cincea: degetul mare îi ieșise complet prin pânza ruptă, iar talpa era lipită cu bandă izolatoare neagră. „Mami, tati a zis că nu sunt bani de pantofi noi, că fiolele bunicii costă cât trei perechi de adidași.”
Mi s-a pus un nod în gât de am crezut că mă sufoc pe loc. În clipa aia am luat telefonul și l-am sunat pe Marius. Vocea lui a fost rece ca piatra de mormânt, fără nicio urmă de rușine.
„Ce vrei, mă, să umble mă-ta mare pe drumuri de lux și copilu’ tău să meargă desculț la școală? E frig afară, Marius, plouă de rupe, cum s-o trimiți cu degetele prin cârpe? Ți-am trimis o mie două sute de euro acum două săptămâni!”
„Tu ești sănătoasă la cap, Alino?”, mi-a urlat el în telefon, de i-am auzit respirația grea, amestecată cu zgomot de televizor pe fundal. „Mamei i-au băgat sondă ieri! Dacă nu plăteam salonul privat și asistentele, o găseam țeapănă pe hol! Fata mai poate purta adidașii ăia două luni, nu moare nimeni din atâta lucru! Nu mai fi așa materialistă, că nu iei banii în groapă!”
Mi-a închis în nas. Am rămas în mijlocul bucătăriei din Italia cu telefonul în mână, tremurând din toate încheieturile. M-am uitat pe extrasul de cont: în doi ani de zile trimisesem în țară peste douăzeci și patru de mii de euro. Economiile noastre pentru o garsonieră, banii de facultate pentru Andreea, munca mea brută de dimineața până noaptea.
A doua zi m-am dus la patroana mea, doamna Moretti. I-am spus scurt, fără ocolișuri: „Doamnă, dați-mi banii pe trei săptămâni în avans și lăsați-mă să plec trei zile acasă. Dacă nu mă duc acum, simt că o iau razna cu capul.”
Partea III: Microbuzul spre casă și tăcerea ciudată dintr-un apartament pustiu
Nu le-am spus că vin. Nici lui Marius, nici soacră-mii. Voiam să apar la ușa lor cu cutiile de medicamente pe care le cumpărasem de la farmacia din Verona, gândindu-mă prostește că poate doctorii din România le cereau prea mulți bani pentru tratament.
Am coborât din microbuz în autogara din Bacău la șase seara. Mirosea a praf ud și a benzină arsă. Aveam o geantă grea de rafie plină cu haine noi pentru fată, cumpărate pe fugă din Italia, și o pungă mică de hârtie cu fiolele pentru inima și stomacul soacrei mele.
Când am băgat cheia în ușa apartamentului din cartierul Republicii, cheia s-a învârtit în gol de două ori. Ușa era încuiată pe dinafară. În casă era o liniște de mormânt. Nicio urmă de miros de spital, niciun aparat de oxigen care să bârâie, nicio tuse.
Pe masa din bucătărie nu erau flacoane de pastile, ci o farfurie cu coji de semințe uscate și o sticlă goală de coniac scump. În camera fetiței mele, patul era nefăcut, iar Andreea nu era nicăieri. Mi-a stat inima în piept.
Am fugit pe scări în jos și am bătut cu pumnul în ușa vecinei de la etajul doi, doamna Viorica, o bătrână care știa tot ce mișcă în scară. Când a deschis ușa legată la cap cu basma, s-a uitat la mine cu ochii mari, de parcă vedea o fantomă.
„Alinuțo? Da’ ce cauți tu aici, mamă? Nu erai la italieni?”
„Tanti Viorica, unde-i Andreea? Unde-i mama Mioara? E la spital? La ce secție au internat-o?”
Bătrâna s-a uitat în stânga și-n dreapta pe palier, a oftat adânc și a scuipat în sân.
„Ce spital, fată hăi? Care secție? Andreea e la sora ta de ieri, că au trimis-o acolo să nu se încurce printre picioare. Iar Mioara… Mioara e la terasa aia nouă din centru, la Belvedere. Azi împlinește șaizeci și cinci de ani. A închiriat terasa toată, mamă! E cu lăutari, cu mese întinse, vuiește tot cartierul de trei zile!”
Partea IV: Explozia de la Belvedere: „Fără număr de la Mioara!”
Am simțit cum mi se scurge tot sângele din cap spre picioare. Nu am chemat taxi. Am mers pe jos trei kilometri, târând după mine geanta aia ordinară de rafie, cu mâinile mele uscate și crăpate strângând toartele de plastic până s-au albit.
De la două sute de metri de restaurant se auzea deja basul lăutarilor. Muzica bubuia în geamurile blocurilor din jur. O petrecere de oameni bogați, cu mașini scumpe parcate pe trotuar, cu luminițe colorate atârnate de crengile copacilor.
Am intrat direct pe terasa acoperită. Nimeni nu m-a oprit. Mirosul de friptură la grătar și de vin scump m-a lovit direct în stomacul gol. La masa principală, în capul locului, stătea soacră-mea. Femeia care „nu mai prindea Crăciunul”.
Era coafată proaspăt, cu un blond platinat care costa cât pensia mea pe o lună. Purta o rochie lungă din catifea vișinie, pantofi cu toc cui și avea la gât un lanț gros din aur masiv care îi strălucea sub reflectoare. În mâna dreaptă ținea un pahar de whisky cu gheață, iar cu stânga flutura o bancnotă de o sută de lei spre solistul care îi cânta la ureche.
„Să trăiască doamna Mioara, regina familiei, de la băiatul ei Marius care are grijă să nu-i lipsească nimic!”, urla lăutarul în microfon, iar invitații aplaudau și ciocneau paharele. Marius era lângă ea, îmbrăcat într-un costum nou, turnând vin dintr-o sticlă cu etichetă neagră.
M-am apropiat pas cu pas. Tocurile invitaților băteau ritmul pe podeaua de lemn. Când am ajuns chiar în fața mesei de onoare, am scăpat geanta de rafie pe podea. Sunetul plasticului s-a auzit ca o pocnitură. Marius a fost primul care a ridicat privirea. Paharul i-a alunecat din mână și s-a spart în mii de bucăți pe pardoseală.
„Alina?”, a șoptit el, și fața i s-a făcut albă ca varul de pe pereți.
Muzica s-a oprit brusc, lăutarul văzând că ceva e în neregulă. Toată terasa a amuțit. Se auzea doar ventilatorul uriaș de pe perete și gâfâitul meu scurt, ca al unui câine bătut.
„Mamă Mioară”, am spus eu, cu o voce atât de limpede și de groasă încât nu mi-am recunoscut-o nici eu. „Am adus fiolele de citostatice. Alea de stomac. Le-am adus din Italia, că mi-a zis fiul dumneavoastră că muriți dacă nu vă fac perfuzia până diseară. Văd că whisky-ul ține loc de ser fiziologic mai nou.”
Soacră-mea a înghețat cu paharul la jumătatea drumului spre gură. Fardul gros de pe obraji nu-i putea ascunde tresărirea de panică. S-a uitat spre Marius, apoi spre neamurile care începeau să murmure pe la colțuri: veri, unchi, cumnați pe care nu-i mai văzusem de la nunta mea.
„Fată dragă… ce vorbe-s astea?”, a îngăimat soacră-mea, încercând să râdă superior. „Ai venit de la drum lung și ești obosită, te-a bătut soarele în cap… Marius, ia-o de aici că se face de râs în fața oamenilor! Ești nebună, Alino? Faci circ la ziua mea?”
„Circ?”, am urlat eu, de s-au cutremurat paharele pe masă. M-am repezit la geantă, am tras fermoarul și am scos teancul de chitanțe de la Western Union, împăturite și roase la colțuri. Le-am aruncat direct peste fripturile lor și peste tortul cu artificii care fumega în mijlocul mesei.
„Uitați-vă bine, oameni buni! Douăzeci și patru de mii de euro pentru cancerul lui mama Mioara! Douăzeci și patru de mii de euro ca să-i plătesc eu rochia de catifea și aurul de la gât, în timp ce fiică-mea umblă cu degetele prin pantofi la școală! Dansați, mama Mioară! Jucați pe banii spălați de mine din veceurile italienilor!”
Marius a sărit de pe scaun și m-a apucat de braț, strângându-mă cu ură: „Taci dracului din gură, că ne faci de râs tot neamul! Ești o descreierată, marș afară până nu chem paza!”
M-am smuls din strânsoarea lui cu o forță pe care nu știam că o am și i-am tras o palmă peste obraz care a sunat ca o împușcătură. I-a zburat țigara din colțul gurii. S-a făcut o liniște atât de adâncă pe terasă încât se auzea cum picura vinul din fața de masă direct pe pantofii lui cei noi.
Partea V: Socoteala finală și gustul amar al libertății
N-a mai dansat nimeni în seara aia. Rudele au început să se fofileze una câte una, lăsând cadourile pe mese și uitându-se în pământ de rușine. Lăutarul și-a strâns sculele fără să mai ceară restul de bani, văzând scandalul cum mocnea.
Am rămas doar noi trei în lumina aia chioară de terasă: eu cu mâinile mele distruse de muncă, Marius cu fața roșie de rușine și soacră-mea care începuse dintr-odată să se văicărească teatral, ținându-se cu mâna de piept.
„Mariusică… cheamă salvarea… chiar mă lasă inima din cauza nebunei ăsteia…”, șoptea ea, încercând să cadă peste scaun.
M-am aplecat peste masă, până am ajuns la câțiva centimetri de fața ei parfumată. „Dacă nu te ridici pe picioarele tale în două secunde, chem eu poliția, nu salvarea. Am fiecare extras de cont, am fiecare mesaj în care Marius îmi cerea bani pentru medicamente false. Știi cum se cheamă asta în lege, mamă soacră? Înșelăciune în formă continuată.”
Miracolul s-a produs pe loc: Mioara s-a ridicat dreaptă ca o lumânare, fără să se mai țină de piept. Privirea ei nu mai era de bătrână neputincioasă, ci de șarpe prins în colț, plină de ură și de venin.
M-am întors către Marius. „Mâine dimineață la ora opt ești la notar. Îmi cedezi toată partea ta din apartament pentru Andreea. Dacă nu semnezi, la opt și jumătate dosarul e la Parchet, cu chitanțele, cu martorii de aici și cu înregistrările.”
Am plecat de pe terasă lăsându-i pe amândoi în fața notei de plată de zece mii de lei, pe care chelnerul tocmai o adusese pe o tăviță de argint. N-aveau cum s-o plătească, pentru că ultimul transfer de bani pe care îl făcusem fusese deja cheltuit pe lăutari și pe rochia din catifea.
Am ajuns la sora mea la miezul nopții. Când Andreea m-a văzut în prag, s-a agățat de gâtul meu și n-a mai vrut să-mi dea drumul două ore. I-am scos din geantă pantofii noi, curați, cu talpă moale, și i-am pus în picioare. Îi veneau perfect.
Am divorțat trei săptămâni mai târziu. Nu m-am mai întors în Italia ca slugă. Am rămas în Bacău, am vândut apartamentul cedat la notar și mi-am deschis o mică firmă de curățenie împreună cu sora mea. Muncesc la fel de greu, tot cu mâinile în apă și detergent, dar acum fiecare bănuț pe care îl câștig rămâne în buzunarul meu și al copilului meu.
Iar pe mama Mioara o mai văd din când în când prin piață. Merge pe jos, târând o sacoșă de rafie pe două roți, fără aur la gât și fără rochii de catifea. Nu mai moare de cancer. O doare doar faptul că întreg orașul știe acum cine a fost, de fapt, „regina” de la terasa din centru.
