Mirosea a tămâie amestecată cu parfumul ăla greu, de trei sute de euro, al Silviei. Stăteam la masa aia lungă, într-o sală de bal din Voluntari, unde sarmalele se serveau pe farfurii de porțelan cu margini aurii și vinul costa mai mult decât pensia mea pe un an. Era pomana de 40 de zile a lui Vasile. Bărbatul meu, omul lângă care am pus cărămidă peste cărămidă, se răcea sub pământ, în timp ce copiii noștri își ascuțeau cuțitele pe sub masă.
Gelu, băiatul nostru cel mare, își aranjase butonii de aur și se uita la invitați cu o aroganță care mă ustura pe suflet. Plătise el tot parastasul, chipurile, ca să arate cine e „stâlpul familiei”. Știam însă că are ratele la Porsche neplătite de trei luni și că firma lui de construcții e într-un blocaj din care numai banii de la taică-su îl mai puteau scoate. Zâmbea fals, dând noroc cu primarul, dar ochii îi fugeau tot spre mine, de parcă aș fi fost un seif care nu vrea să se deschidă.
Lângă el, Silvia se strâmba la un ospătar care întârziase cu apa minerală. Venise de la București cu aerul ăla de „doamnă mare” de la oraș, deși eu îi spălasem chiloții până la 25 de ani. Purta o rochie neagră mulată, mai mult de petrecere decât de doliu, și butona un telefon de ultimă generație. Mă privea cu un dispreț pe care nu se mai chinuia să-l ascundă. Pentru ea, eram doar o bătrână care ocupă degeaba patru camere în centru și care „irosește” un teren valoros.
„Mama, mănâncă și tu ceva, că arăți de parcă acum te bagi și tu în groapă,” mi-a aruncat-o Gelu printre dinți, fără să mă privească. Vocea lui era ca o zgârietură pe sticlă. Nu era grijă în cuvintele alea, era doar nerăbdare. O nerăbdare murdară de a vedea cine ia potul cel mare. Vasile nu fusese un om ușor, fusese notar, știa tot ce mișcă în județ, și toată lumea bănuia că sub fundația casei sau în conturile elvețiene sunt strânse averi despre care nu se vorbește.
„Las-o, Gelu, că mama e ocupată să numere bijuteriile lu’ bunica prin gând,” a pufnit Silvia, sorbind dintr-un pahar cu vin roșu care îi lăsase o dâră sângerie pe buze. „De-o lună o întreb unde sunt actele de la depozitul din port și zice că nu știe. Mai ai puțin și ne zici că ești senilă, nu, mamă? Să știm o treabă, să chemăm salvarea să te ducă unde e locul tău, la liniște, la un cămin unde au grijă de ăștia ca tine.”
Am tăcut. Mi-am strâns baticul la gât și am simțit cum îmi îngheață sângele. Invitații se prefăceau că nu aud, dar lingurile se mișcau mai rar în farfuriile cu ciorbă de burtă. Tensiunea era atât de mare încât simțeam că plesnește lustra aia uriașă de deasupra noastră. Ei nu îl plângeau pe Vasile. Ei măsurau metrii pătrați de sub picioarele lor.
„Gata cu teatrul ăsta, m-am săturat!” a explodat Gelu, trântind palma de fața de masă albă, de au sărit furculițele în toate părțile. S-a ridicat în picioare, roșu la față de furie și de alcool. Din buzunarul interior al sacoului a scos o foaie împăturită, cu marginile puțin îndoite. „Asta e dorința lui tata. Scrisă de mână. El a vrut ca eu să preiau biroul și tot ce înseamnă afacerea imobiliară. Scrie clar aici!”
Silvia a sărit ca arsă, de parcă i-ar fi dat cineva foc la rochia aia scumpă. „Minți, nesimțitule! Aia e o mâzgăleală făcută de tine la xerox-ul din colț! Tata mi-a zis clar că vila de la munte e a mea, să am unde să-mi cresc copiii, nu să o vinzi tu să-ți plătești datoriile de la cazinou. Mamă, zi-le! Zi odată, că nu te mai rabdă pământul așa tăcută! Unde sunt cheile de la seiful din birou? Știu că bătrânul avea aur, am văzut listele când eram mică!”
M-a apucat de braț și m-a zgâlțâit atât de tare încât mi-a căzut furculița din mână. Simțeam unghiile ei lungi și false intrându-mi adânc în piele, fix deasupra încheieturii. Mă uitam în ochii ei și nu mai vedeam fetița aia pe care o legănam când avea colici. Vedeam o străină hrăpăreață care m-ar fi călcat în picioare pentru o brățară de aur. „Nu știu, tată, nu știu de nicio cheie…” am șoptit eu, cu vocea tremurândă.
„Nu știi sau nu vrei să zici?” a rânjit Gelu, aplecându-se spre mine. Simțeam mirosul de tutun și de disperare din respirația lui. „Fii atentă aici, femeie bătrână. Dacă nu scoți actele și cheile până mâine dimineață, te scot eu din casă cu poliția. Semnez că ești bolnavă la cap, că ești periculoasă. Te trimit la azilul ăla din marginea județului, unde o să mănânci lături până închizi ochii. Ai înțeles?”
În sală s-a lăsat o tăcere de mormânt. Nașul nostru, om în toată firea, a lăsat privirea în jos, de rușinea scenei. Verișorii de la țară se uitau îngroziți. Copiii mei, sânge din sângele meu, mă amenințau cu pușcăria minții pentru niște cărămizi și niște hârtii. Îi priveam și nu îmi venea să cred. Vasile îi crescuse cu mână de fier, le dăduse totul, mașini, studii, apartamente, iar ei acum dădeau cu copita în tot ce fusese sfânt.
„Măcar lăsați parastasul să se termine,” am reușit să îngaim, cu ochii înecați în lacrimi pe care mă luptam să nu le las să curgă. „Oamenii ăștia au venit să-l omagieze pe tatăl vostru, nu să vadă circ.” Dar lui Gelu nu-i păsa. Începuse deja să urle la Silvia, acuzând-o că a furat ceasurile lui Vasile din noptieră chiar în noaptea când el a dat ultima suflare.
Chiar atunci, un sunet ciudat a început să se audă prin boxele mari ale restaurantului, care până atunci scoseseră doar muzică bisericească în surdină. Era un bâzâit electronic, urmat de un semnal de apel. Nepotul cel mic al lui Gelu, un băiețel de vreo opt ani, se jucase pe tableta tatălui său, aia pe care Gelu o „recuperase” cu forța din biroul lui Vasile imediat după înmormântare.
„Tati, uite, bunicul!” a strigat copilul, ridicând tableta spre ecranele uriașe de proiecție care erau de obicei folosite pentru nunți. Brusc, pe ecranele alea au apărut poze cu Vasile, dar nu poze de album. Era o înregistrare video. Calitatea era surprinzător de bună, semn că fusese filmată profesional. Imaginea s-a stabilizat și acolo, în mijlocul peretelui, a apărut Vasile. Era pe patul de spital, slab, cu fața suptă, dar cu ochii ăia verzi și pătrunzători care făceau tot județul să tremure.
„Dacă vedeți asta, înseamnă că au trecut 40 de zile de când am plecat să-i explic lui Sfântu’ Petru de ce am închis ochii la atâtea ilegalități în orașul ăsta,” a început vocea lui Vasile, tunătoare, deși era vizibil slăbit. Sala a înlemnit. Silvia s-a albit la față și s-a lăsat pe scaun, cu mâna la piept. Gelu a scăpat foaia aia „semnată” pe jos. Era vocea tatălui lor, judecându-i dincolo de pragul morții.
„Știu că acum stați la masă, vă îndopați pe banii mei și vă sfâșiați ca hienele pe hoitul meu,” a continuat Vasile, cu un zâmbet amar care i-a înghețat pe toți. „Gelu, băiatul meu, te uiți în ochii mei? Știu că mi-ai falsificat semnătura pe actele de vânzare-cumpărare ale depozitului încă de când eram la reanimare. Te-am văzut prin camera video pe care am pus-o în birou, ascunsă în ceasul de perete. Ai crezut că tata e bătrân și prost?”
Gelu s-a făcut pământiu. A încercat să zică ceva, dar buzele îi tremurau fără sunet. Video-ul continua implacabil. „Și tu, Silvia… draga tatii… ai venit la mine la spital nu să mă mângâi, ci să-mi torni somnifere în ceai, sperând că o să mă moleșești destul cât să-mi scoți codurile de la conturile din Elveția. Am simțit gustul de praf în cană, fata mea. M-a durut mai tare decât cancerul care mă mânca pe interior.”
Lumea din sală a început să murmure. Oamenii se uitau unii la alții cu gura căscată. Silvia plângea acum, dar nu de durere, ci de frică. Se vedea pe ea că a fost prinsă, că secretul ei murdar era acum proprietate publică, aruncat în fața tuturor prietenilor și partenerilor de afaceri ai familiei.
„V-ați întrebat unde e averea?” a întrebat Vasile de pe ecran, ridicând o mână slabă în care ținea un dosar roșu. „V-ați bătut pe vilele și pe terenurile astea de parcă erau viața voastră. Ei bine, am o veste pentru voi. Cu două zile înainte să mor, am semnat actul de donație totală. TOATĂ averea mea – terenurile, banii din conturi și vilele de protocol – a trecut în proprietatea Fundației ‘Speranța’, pentru copiii orfani cu dizabilități.”
„NU!” a urlat Gelu, repezindu-se spre ecran de parcă ar fi putut să-l oprească pe taică-su din a vorbi. „E nebun! Era senil! Nu se poate așa ceva!” Dar Vasile parcă îl auzea. „Gelu, stai jos și taci. Actele sunt autentificate de cel mai mare cabinet notarial din București, nu de neica nimeni de pe aici pe care-i ai tu la mână. Totul e legal. V-am lăsat exact ce mi-ați dat voi mie în ultimele luni: NIMIC.”
Pe ecran au început să ruleze documente scanate, ștampile oficiale și semnături care nu puteau fi contestate. „Totuși, pentru Floarea mea,” a spus Vasile, și vocea i s-a muiat pentru prima dată, „pentru singurul om care mi-a șters sudoarea de pe frunte fără să întrebe de bani, am lăsat casa noastră. Ea are drept de uzufruct pe viață. Și pentru că știu ce copii am crescut, am plătit deja o firmă de securitate pentru următorii zece ani. Dacă vreunul dintre voi pune piciorul în curte fără voia ei, veți fi scoși cu forța.”
„Și mai e ceva,” a adăugat Vasile, iar privirea lui a devenit rece ca gheața. „Acest video a fost trimis automat și către Direcția Națională Anticorupție și către Poliția Economică, împreună cu un dosar complet despre spălările de bani ale lui Gelu prin firmele mele și dovezile de tentativă de vătămare prin otrăvire ale Silviei. Sper ca celulele de la Jilava să fie mai confortabile decât grija pe care mi-ați purtat-o voi mie.”
În acea clipă, ușile mari ale sălii de bal s-au deschis cu un bufnet sec. Nu erau ospătari cu friptură. Erau patru ofițeri de poliție, în uniformă, însoțiți de doi bărbați în civil. Muzica de pe video s-a oprit pe un cadru fix cu Vasile zâmbind ironic. Gelu s-a așezat la loc pe scaun, alb ca varul de pe pereți, cu mâinile tremurând deasupra farfuriei cu somon neatinsă. Silvia a încercat să se strecoare spre ieșirea de serviciu, dar a fost oprită imediat.
„Domnule Gelu V., doamna Silvia M., sunteți rugați să ne însoțiți pentru declarații,” a spus unul dintre ofițeri, vocea lui fiind singurul sunet care se mai auzea în restaurantul ăla de lux. Oamenii de la mese se dădeau la o parte, trăgându-și scaunele, de parcă se fereau să nu se murdărească de ciumă. Drama era completă, prăbușirea era totală.
M-am ridicat încet de la masă. Simțeam că mă dor toate oasele, dar inima îmi era, pentru prima dată în zece ani, ușoară. M-am uitat la Gelu, care acum avea cătușele puse peste butoniile alea de aur cu care se mândrea. Se uita la mine cu o privire goală, de animal hăituit. Nu mi-a mai zis „mamă”. Nici nu mai avea cum. Nu mai eram proprietatea lor, nu mai eram bătrâna care trebuie ascunsă la azil.
Silvia urla, făcea o criză de isterie, jignind polițiștii și strigând că o să-i dea în judecată. Trecuse de pragul decenței de mult. Am trecut pe lângă ea și mi-am aranjat baticul. „Mamă, fă ceva! Sună la avocați! Mamă!” a răcnit ea spre mine când trecea pe lângă polițist. M-am oprit pentru o secundă și m-am uitat în ochii ei. „Avocații sunt plătiți de fundație acum, Silvia. Și tatăl vostru a zis clar: n-aveți nicio legătură cu casa mea.”
Am ieșit din restaurantul ăla somptuos. Afară era un aer răcoros de toamnă care îmi făcea bine. Mașinile de poliție aveau girofarurile aprinse, luminând intermitent fațada de sticlă a hotelului. Lumea de pe stradă se oprea să filmeze cu telefoanele. O să fim „vedete” la știrile de la ora cinci, m-am gândit eu cu un zâmbet trist. Dar nu-mi mai păsa „ce zice lumea”. Lumea zisese destule.
M-am îndreptat spre mașina mea mică, o rablă pe care Gelu voia să o dea la casat săptămâna viitoare. Mi-am pus centura și am privit spre cer. „Vasile,” am șoptit eu, „ai fost un om dur, dar ai știut întotdeauna cum să faci dreptate.” Știam că mă întorc într-o casă goală, dar era casa mea. Era liniștea mea. Nu mai trebuia să mă tem de pașii lor pe coridor noaptea, căutând prin sertare.
În oglinda retrovizoare, am văzut cum dubița poliției pleca spre secție. Copiii mei, ăia pentru care aș fi dat viața, plecau să dea socoteală pentru lăcomia care i-a orbit. Am pornit motorul și am plecat spre casă. Seara asta, nu mai mâncam somon. Aveam niște brânză cu mămăligă și liniștea unui om care, după o viață de umilință, și-a recăpătat demnitatea prin vocea unui mort care i-a iubit pe toți prea mult ca să-i lase să se distrugă de tot.
