În Vâlcea, dacă n-ai vilă cu turnulețe și un Jeep în poartă, ești considerat un ultim pârlit de foame
Mă numesc Crina și, până duminica trecută, eram „fata lu’ Nea Ticu”, regele mierii din județ. Tata e un munte de om, cu palmele mereu lipicioase și o burtă care îi crapă cămașa de in când se așază la masă.
Ani de zile a convins jumătate de țară că mierea lui „de munte” vindecă orice, de la plămâni arși de țigări până la deochi. Lumea venea la noi ca la moaște, lăsau plicuri groase și plecau cu portbagajele pline de „aurul” nostru.
Am ridicat o vilă cu trei etaje din banii ăia furați din gura oamenilor disperați. O casă care strălucește în soare de parcă ar fi poleită. Avem marmură în baie și televizoare cât peretele, totul pe spatele proștilor.
Dar tata avea o regulă de fier: niciun vecin, nicio rudă, nici măcar eu, n-aveam voie să intrăm în magazia aia mare din fundul curții. Zicea că „acolo se odihnește mierea, are nevoie de liniște, tată, ca să nu fermenteze”.
Mie îmi dădea mii de lei în fiecare vineri. „Du-te la mall la Pitești, ia-ți boarfe de firmă, fă-ți unghiile, dar nu mă întreba de unde vin banii, că-s munciți cu sudoare”. Și eu, proasta satului, mă mândream cu banii ăia murdari.
Vedeam zilnic dube care descărcau butoaie metalice noaptea, pe la 3-4 dimineața. Îl întrebam pe tata ce e cu ele și îmi zicea răstit: „Sunt bidoane de plastic pentru recoltă, taci dracu’ din gură că tu doar știi să cheltui”.
Cei mai triști erau părinții care veneau cu copii bolnavi. „Nea Ticu, dă-ne aia bună, de salcâm pur, că nu mai poate cel mic de tuse”. Tata se uita pios spre icoana din hol, își făcea cruce și le lua 100 de lei pe borcanul „special”.
„Să fie de leac, doamnă, că e adunată de albinele mele din vârf de munte, unde e aerul curat ca lacrima. N-are pic de zahăr, e medicament, nu mâncare”, le spunea el în timp ce le îndesa borcanul în plasă, cu un zâmbet de șarpe.
Sărbătoarea stuparului și bidoanele albastre ascunse sub un covor putred
Duminica asta a fost Ziua Recoltei, mare sărbătoare la noi în bătătură. Tata a vrut să spargă gura satului, așa că a adus o orchestră de lăutari din București, a tăiat trei porci și a întins mesele direct pe uliță, sub nuci.
Erau toți greii județului acolo: șeful poliției, ăia de la Garda de Mediu, primarul cu nevasta plină de aur. Mâncau mici, beau pălincă „curată ca roua” și-l lăudau pe tata: „Ticule, ești cel mai gospodar din tot Vâlcea, să ne trăiești!”.
Pe la ora patru, s-a terminat vinul ăla vechi, de la gheață. Tata era beat turtă, dansa cu o vecină și nu mai era atent la nimic. M-am dus eu în magazia „interzisă” să caut cheile de la beciul mic unde țineam damigenele.
Înăuntru, un miros greu, ca de spital amestecat cu zahăr ars, mi-a mutat nasul din loc. M-am împiedicat de un covor vechi de lână și, când s-a dat la o parte, am văzut o trapă de fier cu un lacăt rupt. Tata uitase să-l închidă în graba petrecerii.
Am coborât scările alea șubrede de lemn, cu inima cât un purice. Când am aprins lanterna telefonului, mi-a căzut cerul peste mine. Jos nu era niciun stup, nicio ramă de lemn, nicio albină. Erau doar butoaie industriale albastre.
Mirosea a clor și a ceva ce nu pot să descriu, o duhoare chimică de-ți ardea sinusurile. Pe bidoane scria în engleză și chineză: „Industrial Grade Glucose” și mai era unul pe care scria clar, cu craniu și oase: „Pesticid – Interzis”.
Lângă ele, o grămadă de acte de la un combinat chimic din apropiere. Tata fusese plătit ani de zile ca să îngroape reziduuri toxice în pământul de sub stupina lui, sub pretextul că face „lucrări de terasament”.
Atunci s-a produs declicul. Mierea noastră „de munte” era făcută din glucoză industrială fiartă cu arome și coloranți, iar albinele care mai trăiau culegeau polen dintr-un sol îmbibat în plumb și arsenic. Ne hrăneam din moarte.
Am găsit și un jurnal unde tata nota cu precizie de contabil cât „zahăr galben” să pună în amestec ca să pară că e miere polifloră. Nu era apicultor, era un chimist criminal care vindea otravă ambalată frumos cu etichete cu sfinți.
Blestemul tatălui și sângele care a pătat fața de masă albă la masa mare
Am ieșit din beciul ăla cu picioarele tremurând, de parcă nu mai erau ale mele. Afară, lăutarii dădeau un solo de acordeon și tata se urcase pe o bancă, ținându-l în brațe pe băiatul meu, pe Ștefănuț, care are doar cinci anișori.
„Uitați, fraților, de-asta e nepotul meu voinic, că n-a băgat medicamente de la farmacie în el! Doar mierea lu’ bunicu’, direct de la sursă!”. Și sub ochii mei, tata a scos un fagure „proaspăt” și i-a băgat o bucată mare în gură copilului.
Am vrut să urlu, dar vocea mi-a pierit în gât de groază. Ștefănuț mesteca fericit, zâmbind cu gura plină de ceară și zahăr chimic. În secunda aia, mi s-au derulat prin cap toți copiii ăia care trecuseră pe la poarta noastră.
Dintr-odată, copilul s-a oprit din mestecat. Ochii i s-au dat peste cap și a început să tușească un fel de spumă albicioasă. S-a prăbușit din brațele tatălui direct pe masa plină de fripturi, dărâmând paharele de vin peste tot.
Nu a fost o tuse de la un înecat. A început să vomite un lichid negru, gros, care puțea exact ca beciul ăla de sub magazie. Lumea a înghețat. Tata stătea cu mâinile întinse, mut, uitându-se la nepotul lui care se zbătea în convulsii.
„Criminalule!”, am urlat eu de s-a auzit până în satul vecin. M-am repezit la stația lăutarilor, am smuls microfonul și am început să răcnesc tot ce văzusem sub pământ. „Nu mai mâncați, oameni buni! E otravă! Tata ne omoară cu zile pentru vile și mașini!”.
În haosul care a urmat, am văzut cum șeful poliției, ăla care până acum zece minute băuse cu tata, a pus mâna pe stație. Dar nu pentru el, ci ca să dea ordin prin radio. Vecinii au început să răstoarne mesele și să spargă borcanele de garduri.
Mama unei fetițe care murise acum doi ani de insuficiență renală s-a repezit la tata și l-a zgâriat pe față, urlând ca o lupoaică: „Tu ai fost! Tu mi-ai omorât fata cu cura ta de miere!”. Tata nu zicea nimic, doar plângea și se uita la Ștefănuț.
Prăbușirea regatului de carton și gustul de arsenic din gâtul meu
Salvarea a ajuns după douăzeci de minute care mi s-au părut ani de zile. L-au luat pe Ștefănuț în comă, cu masca de oxigen pe față. Cămașa aia albă a tatei era plină de vomă neagră și sânge de la propriul lui nepot.
Poliția l-a luat pe tata în cătușe chiar de lângă masă. Nu a opus rezistență. Se uita la casa lui cu trei etaje ca la un mormânt. În aceeași seară, procurorii au sigilat tot: magazia, beciul, stupina. Au venit cu mascați și costume de protecție.
Vila aia care strălucea e acum înconjurată de benzi galbene. Buldozerele au început să sape a doua zi în grădină și au scos la suprafață 40 de bidoane ruginite care curgeau direct în pânza freatică din care beam toți apă.
Tot satul e acum la analize. Peste cincizeci de oameni au metale grele în sânge. Ștefănuț e la spital în București, legat de aparate. Medicii spun că ficatul lui e făcut praf și că n-au mai văzut așa ceva decât la victimele accidentelor chimice.
Am rămas singură în casa asta goală, plină de mobilă de lux pe care nu mai dau doi bani. Nu mai am mașină, că au pus sechestru pe tot. Ieri m-a sunat avocatul tatei să-mi zică că „bătrânul” vrea să-l iert, că a vrut să-mi facă zestre.
Zestre de ce, tată? Mi-ai dat un sicriu poleit și m-ai pus să-mi hrănesc singură copilul cu arsenic. Mierea s-a dus, dar mirosul ăla de substanțe de sub pământ mi-a intrat în pori și nu mai iese nici cu zece dușuri pe zi.
Astăzi am aflat că restul stuparilor din sat vor să-mi dea foc la casă la noapte. Și sincer, nici nu-i blamez. O să stau pe prispă și o să aștept să vină flăcările. Poate așa se curăță blestemul de pe locul ăsta unde mierea pute a moarte.
Finalul e simplu: n-am nici tată, nici fiu sănătos, nici viitor. Doar un borcan de miere pe masă, pe care mi-e frică și să-l ating.
