Mă numesc Mara și vin dintr-o familie unde sâmbăta nu se mânca până nu se discuta despre „ultimele cercetări”. Tata, marele Profesor Bratu, e zeul universității din Arad, omul care a pus diplome în mâinile tuturor miniștrilor și primarilor din vestul țării. Locuim într-o vilă lângă teatru, cu tavane de patru metri și igrasie mascată de mii de volume de drept și filosofie. Toată viața mea a fost un decor de teatru ieftin, vopsit să pară de aur.
Tata are degetele galbene de la Carpați fără filtru și un tremur al mâinii pe care îl numește „oboseală academică”. Dar adevărul e că tremură de frică să nu se afle că el n-a mai citit o carte cap-coadă de când a căzut regimul. Tot ce a publicat, tot ce l-a făcut „Eminența Cenușie” a județului, a fost furat, cumpărat sau smuls cu forța de la cei prea săraci ca să aibă o voce. Dar ce am aflat eu în podul casei noastre depășește orice hoție ordinară de referat cumpărat cu un cartuș de țigări.
Eu am fost mereu „fata lu’ tata”, aia trimisă la specializări scumpe în Franța, cu haine de mătase și pantofi care nu scârțâiau pe holurile facultății. Dar n-am vrut niciodată să știu de unde vin banii pentru chiria mea din Lyon sau pentru mașina de fițe pe care am primit-o la 20 de ani. Am tăcut când vedeam studenți ieșind plângând din biroul lui, cu fețele albe ca varul, după ce tata le spunea că lucrarea lor de licență „nu e destul de bună pentru publicare”. O lună mai târziu, aceleași idei apăreau sub numele tatei în reviste de specialitate.
„Lăsați-i, Mara, că sunt niște neica-nimeni de la țară, nu știu ei să pună în valoare o idee”, îmi zicea el rânjind, în timp ce își turna un coniac de 500 de euro în pahar. În casa noastră, prestigiul se măsura în cât de adânc se plecau oamenii pe stradă când treceam noi. Mama îi lustruia medaliile de parcă erau sfinte moaște, deși știa bine că jumătate din „opera” lui era scrisă de asistenți universitari care îi spălau mașina ca să nu fie picați la examene.
Marele premiu al Academiei și umbra din instituția de la Jebel
Săptămâna viitoare este Gala de 70 de ani a tatei. Trebuia să fie momentul lui de glorie maximă, lansarea „Opusului” său de o viață, un tratat de economie și drept care să-i asigure locul în istorie. Tata era agitat ca un șobolan încolțit, trântea cănile de cafea pe masa de stejar și urla la mama că „nu sunt aliniate notele de subsol”. Îl vedeam cum transpiră în halatul lui vechi, mirosind a praf, a naftalină și a frică organică.
„Auzi, fă, tu chiar nu ești în stare să-mi găsești dosarul ăla cu coperți verzi?”, îi striga mamei în timp ce ea îi aducea sarmalele la masă. „Dacă nu iese lansarea asta perfectă, ne mănâncă datoriile pe toți! Tu crezi că rata la vila asta se plătește din salariul de profesor amărât?” Asta era prima dată când auzeam de datorii. Credeam că suntem bogați, că suntem „aristocrația” Aradului. Dar dedesubt, totul era o schemă piramidală de diplome false și favoruri politice.
Am urcat în pod să caut niște fotografii vechi pentru montajul video al galei. Voiam să facem ceva lacrimogen, cu el de mână cu mine în prima zi de școală. Într-un colț întunecat, sub un morman de ziare îngălbenite și pături roase de molii, am dat peste un geamantan de piele, legat cu sârmă ruginită. L-am deschis și m-a lovit un miros greu de spital, de clor combinat cu medicamente ieftine. Nu erau poze înăuntru. Erau sute, mii de pagini scrise mărunt.
Scrisul ăla mi-a tăiat respirația. Era un scris pe care nu l-aș fi uitat nici dacă mi-ar fi șters cineva memoria cu peria de sârmă: scrisul fratelui meu, Matei. Matei, geniul familiei, despre care tata ne-a spus acum zece ani că „s-a prăbușit psihic” din cauza studiului prea intens și că trebuie internat la Jebel, într-o secție închisă, ca să nu se rănească. Tata nu ne-a lăsat niciodată să-l vizităm singuri. Zicea mereu că e prea periculos, că „Matei al nostru nu mai e el, e doar un corp gol care urlă la lună”.
Dar în paginile alea, datate de luna trecută, Matei scria cu o claritate care te dureau ochii. Nu era nicio urmă de nebunie acolo. Erau analize economice pe care nicio minte bolnavă nu le-ar fi putut genera. Era, de fapt, „Opusul” tatei. Tot tratatul de 800 de pagini era acolo, scris de mână, pe foi de caiet studențesc, pătate de cafea și de ceea ce părea a fi sânge uscat. Fratele meu era transformat într-o uzină de creiere, sub lacătul unui ospiciu de stat.
O tranzacție cu neuroni și prețul tăcerii într-un salon cu gratii
Am găsit și „contabilitatea” groazei. În fundul geamantanului, într-un plic sigilat cu ceară, erau chitanțele. Tata nu plătea „îngrijirea specială” a lui Matei din dragoste părintească. Plătea lunar sume imense către medicul șef de la Jebel, un anume doctor Vasiliu, ca să-l țină pe Matei sub cheie, sub sedative care să-l facă docil, dar cu acces la cărți și foi. „Pachetul academic”, așa era notat pe o agendă mică a tatei. Un soi de abonament la sclavie intelectuală.
„Tu ești nebun, tată?”, l-am întrebat când a urcat în pod, simțindu-mă probabil acolo. Era galben la față, cu ochii ieșiți din orbite. S-a repezit să îmi smulgă foile din mână, dar l-am împins. Omul ăsta care poza în titanul moral al orașului mirosea a frică și a transpirație stătută. „Mara, taci! Nu înțelegi nimic. Matei e bolnav, scrisul e singura lui terapie. Eu doar îi dau o utilitate, să nu se piardă în neant”, a urlat el, tremurând tot.
„Utilitate? L-ai îngropat de viu ca să-i furi creierul, ticălosule! Tu n-ai scris nici măcar prefața la porcăria aia de carte! Tot ce am mâncat noi, mașina mea, facultatea mea, totul e pe spatele lui Matei care stă legat de pat la Jebel?”, am strigat eu, simțind cum mi se urcă sângele în cap. Tata a făcut un gest scurt, de parcă voia să mă lovească, dar s-a oprit. S-a așezat pe un geamantan vechi și a început să plângă ca un copil mic. „Dacă află lumea, suntem terminați. Ne iau tot. Vila, numele, tot. Vrei să ajungem pe drumuri pentru un nebun?”
Atunci am înțeles că mama știa tot. S-a urcat și ea în pod, cu o față de piatră. „Mara, nu mai fă circ. Matei oricum nu mai are viitor. Măcar tatăl tău să rămână cineva. Ce vrei, să se zică în tot Aradul că am vândut gogoși ca să te ținem pe tine la Paris? Taci și dă-ne foile alea!” Mi-a fost silă. Mai silă decât de mizeria de sub unghiile unui cerșetor. Familia mea era o haită de hiene îmbrăcate în haine de marcă, care rodeau din oasele celui mai slab dintre ei.
„Vă dau foile”, le-am zis cu o voce rece care m-a speriat și pe mine. „Dar mergem mâine să-l vedem pe Matei. Fără doctorul Vasiliu de față. Dacă nu, mă duc direct la poliție și la presă.” Tata a dat din cap, învins. Seara aia a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat în camera mea, ascultând cum tata rupea și lipea paginile fratelui meu, pregătind „marea lansare” de la universitate. Simțeam că pereții vilei se strâng pe mine ca un giulgiu.
Răzbunarea de pe scena de onoare a Universității
Ziua Galei. Sala Magna a Universității din Arad era ticsită. Toate „personalitățile” locale erau acolo: primarul cu lanțul de aur la gât, rectorul care abia silabisea, soțiile de doctori cu blănuri cumpărate din șpăgi. Tata era pe scenă, aranjat, parfumat, cu un zâmbet fals de parcă înghițise o umerașă. În față, pe o masă acoperită cu catifea roșie, trona „Opera”: tratatul semnat „Prof. Univ. Dr. Iuliu Bratu”. O minciună de două kilograme, legată în piele.
Am stat în primul rând. În geanta mea aveam originalele. Nu pe toate, dar destule cât să se vadă adevărul. Mama mă tot călca pe picior sub masă, avertizându-mă să nu scot un sunet. Când a venit momentul ca tata să primească titlul de „Doctor Honoris Causa” și să țină discursul de mulțumire, m-am ridicat. Toată sala s-a întors spre mine. Credeau că o să țin un discurs emoționant despre ce tată minunat am. Tata s-a albit la față, dar a încercat să păstreze masca.
„Domnule profesor”, am început eu, iar vocea mea a răsunat prin boxele alea de nuntă de parcă venea din mormânt. „Vă rugăm să ne citiți capitolul cinci. Ăla despre etica în economie. Sau poate vreți să ne spuneți cine l-a scris, de fapt, între două doze de Haloperidol la Jebel?” S-a lăsat o liniște atât de grea încât se auzea cum bâzâie un neon deasupra scenei. Tata a încercat să râdă. „Mara, dragă, glumele de familie nu-și au locul aici…”
N-am mai stat la discuții. Am urcat pe scenă și am început să arunc cu foile originale de mână prin sală. „Luați! Citiți opera Maestrului! Scrisul ăsta e al fratelui meu, pe care l-ați lăsat să putrezească la ospiciu ca să-i furați munca! Toți știți ce e el, dar tăceți pentru că v-a semnat și vouă diplomele luate pe un portbagaj plin de brânză și carne!” Oamenii au început să foșnească hârtiile. Unii rânjeau, alții se uitau în pământ. Tata a dus mâna la piept, a gâfâit o dată și s-a prăbușit peste masa cu cărți, dărâmând tot decorul de catifea.
Cenușa unei dinastii și mirosul de xerox la marginea orașului
Nu, n-a murit pe scenă. Ar fi fost prea simplu, o ieșire eroică din scenă pe care nu o merita. A făcut un atac cerebral care l-a lăsat pe jumătate paralizat, cu gura strâmbă și ochii ficși. Acum stă în fotoliul din vila care se ruinează, pentru că nimeni nu mai vine să ne dea bani. Universitatea a mușamalizat scandalul cum a putut – „o criză de nervi a unei fiice rebele”, au zis – dar nimeni nu-l mai caută pe marele profesor pentru un sfat. E doar un bătrân care tremură de frica tăcerii din casă.
Matei a fost scos de la Jebel după ce am amenințat cu o televiziune națională. Dar victoria e amară, e un gust de cenușă pe care îl port în gură în fiecare dimineață. Matei nu e salvat. E o umbră. Stă ore întregi în grădină și se uită la un perete, cu degetele mișcându-se în gol, de parcă ar scrie în aer. Nu mă recunoaște. Când îi spun numele, tresare și cere o foaie, de teamă că o să fie bătut dacă nu „produce”. Mintea lui a fost un bun de export, iar familia lui a fost vameșul care l-a lăsat fără suflet.
Mama nu mai îmi vorbește. Mă consideră „trădătoarea” care a distrus o viață de muncă. În viziunea ei, să furi mintea propriului copil e o necesitate pentru a menține blazonul. Acum stă și numără firimiturile, căutând prin sertare bijuterii pe care să le vândă la amanet ca să plătească întreținerea la palatul ăla plin de cărți plagiate. „Ce zice lumea, Mara? Ne vede lumea că mergem la piață cu plasa de rafie, nenorocito!”, îmi urlă când mă vede plecând la muncă.
Iar eu? Eu sunt „fata lu’ tata” care acum lucrează la un xerox prăpădit dintr-un cartier de blocuri gri de la marginea Aradului. Scanez diplome, scot la imprimantă teze de doctorat și referate penibile despre „morală”. În fiecare zi, când văd semnătura unui profesor pe o lucrare, îmi vine să vomit direct pe monitor. Mi-am vândut fratele pentru o viață de prințesă în Franța și tot ce am primit la schimb e un morman de hârtii mâzgălite și amintirea tatălui meu prăbușit printre propriile minciuni.
Să vă fie de bine diplomele, domnilor „Doctori”. Sper să vă țină de cald noaptea când vă amintiți că fiecare pagină pe care ați semnat-o are în spate un Matei care n-a mai văzut soarele de zece ani. Aradul continuă să strălucească fals, dar eu știu adevărul: suntem o țară de plagiatori care se mănâncă între ei ca să aibă ce pune pe masă de nuntă. Tata încă se uită la televizor, la foștii lui colegi care acum sunt miniștri, și plânge. Nu de regret. Plânge că nu mai e și el acolo, la furat.
