Partea 1: Zece ani de spălat bătrâni la fund pentru o vilă cu termopane maro
Am coborât din microbuzul de Torino direct în praful de pe ulița mare, cu șalele înțepenite și degetele strâmbe de la atâta tras de cârpe prin spitalele lor. Miroseam toată a transpirație acră de drum lung, a parizer mâncat pe fugă pe bancheta din spate și a dezinfectant ieftin. În mâini țineam două genți de rafie legate cu bandă adezivă și o pungă de la Conad în care aveam trei sticle de lichior pentru vecini și cafea măcinată în vid.
Zece ani am mâncat pâine uscată înmuiată în lapte ca să trimit bani acasă. Zece ani de spălat italieni paralizați la fund, de suportat toane de babe senile care mă scuipau când le schimbam pamperșii, în timp ce eu număram zilele până la pensie. În fiecare zi de întâi a lunii eram la ghișeul de Western Union: 800 de euro, 900 de euro, uneori și 1.200 dacă prindeam vreo noapte de gardă la spitalul de nebuni.
„Fata mea, ridicăm etajul”, îmi zicea tata la telefon, duminică de duminică, în timp ce eu mă uitam la un tavan crăpat dintr-o cămruță de trei metri pe doi. „Am pus termopane maro, Rodico, din alea scumpe, cu sticlă fumurie, să crape fierea-n vecini. Mai trimite două mii să băgăm și parchetul din stejar”. Și am trimis. N-am cumpărat o haină nouă, umblam cu adidașii lipiți cu Picătura, dar știam că la mine în sat mă așteaptă munca mea.
Când am ajuns în fața porții, m-am oprit ca lovită de leat. Casa era o hardughie cu două etaje, cu balcon de fier forjat și curtea plină de pavele gri, dar gardul vechi de scândură dispăruse. În locul lui era o tablă zincată de doi metri, prin care nu vedeai nimic. La poartă nu scria numele lui tata, ci trona o tăbliță nouă, lăcuită: „Familia Gabriel și Mihaela Ionescu”. Gabriel, adică frate-miu cel mic, care n-a muncit o săptămână legată în toată viața lui.
Am împins poarta de fier, dar era încuiată cu un lacăt mare, industrial. Din curte a țâșnit un dulău negru, legat pe sârmă, care s-a repezit la gard lătrând turbat, gata să rupă zalele lanțului. Un câine străin, într-o curte pe care eu o plătisem metru cu metru, sac de ciment cu sac de ciment. M-am sprijinit de sacoșele de rafie și am strigat printre stinghiile de tablă: „Tată! Tată, deschide că am venit!”
Partea a 2-a: „Camera ta e aia de la beci, Rodico, nu mai face pe nebuna”
Ușa masivă de termopan de la intrare s-a crăpat încet și a ieșit Gabi. Nu mai era băiatul ăla slăbănog pe care-l lăsasem în urmă, ăla care cerșea bani de țigări când am plecat în Italia. Avea ceafă groasă de porc îngrășat, burtă peste pantalonii de trening cu dungi albe și ținea în mână cheile unui BMW parcat sub bolta de viță. S-a uitat la mine de sus până jos, scărpinându-se la ceafă cu o scobitoare între dinți.
„Ce-i cu balamucul ăsta la poartă, femeie? N-ai telefon să suni înainte să apari așa, ca o miloagă?”, a mârâit el, fără să pună mâna pe lacăt. În spatele lui a apărut și nevastă-sa, Mihaela, cu halat de mătase și unghii false vopsite cu sclipici roșu. O fufă luată de la coada vacii dintr-un sat vecin, care acum mă privea strâmb, cu mâinile încrucișate peste piept: „Cine e, Gabi? Asta-i sora aia a ta care n-are niciun Dumnezeu?”
Când într-un final au deschis, tata a ieșit din spatele casei, târșâindu-și picioarele în niște papuci de gumă rupți. Era uscat ca o iască, nebărbierit de trei săptămâni și mirosea de la o poștă a rachiu de tescovină și a tutun prost. A lăsat ochii în pământ când m-am apropiat să-l pup. Nu m-a strâns în brațe. A rămas țeapăn, ca o scândură uscată: „Ai venit, Rodico… n-ai nimerit bine, că tocmai zugrăveam sus”.
Am intrat în casă trăgând gențile după mine și am crezut că orbesc. În bucătăria mea mare, cu faianță cumpărată pe bani grei comandați din depozit, tronau bibelouri kitchioase, poze mari de la nunta lor cu rame aurite și jucăriile aruncate pe jos ale copiilor lor. Dormitorul de la parter, unde trebuia să stea tata, era transformat în dressing pentru hainele Mihaelei. Mirosul de sarmale reîncălzite și fum de țigară ieftină plutea greu peste tot parchetul lucios.
„Unde-mi pun și eu lucrurile, tată?”, am întrebat, simțind cum mi se pune un nod uscat în gâtlej, o ghiulea de plumb care-mi tăia respirația. Gabi a pufnit în râs, s-a lăsat pe spătarul scaunului tapițat și a arătat cu degetul spre ușa îngustă care dădea în spatele bucătăriei, spre scara pivniței. „Ai o canapea extensibilă jos, lângă cămară, unde ținem murăturile. Sus stau copiii, au nevoie de liniște, că dau la liceu la toamnă. Doar n-ai pretenția să-ți dăm dormitorul matrimonial?”
Partea a 3-a: Dosarul albastru și sora declarată moartă la Primărie
Mi-a fiert sângele în tâmple ca apa-n clocot. Am trântit geanta de rafie de gresie de au zăngănit sticlele de lichior și m-am aplecat peste masă, la doi centimetri de nasul lui Gabi. „Băi băiatule, tu știi cu cine vorbești? Cu banii mei s-a turnat fiecare roabă de beton din curtea asta! 100.000 de euro am trimis în zece ani! Vreau actele casei pe masă acum, că mâine mergem la notar să trecem jumătatea mea!”
Mihaela a izbucnit într-un râs ascuțit, ca o găină călcată pe coadă, și a plecat în sufragerie. Gabi nici măcar nu s-a clintit. A scos din buzunarul treningului un pachet de țigări, a aprins una chiar sub nasul meu și a suflat fumul în tavan. „Ce acte, Rodico? Ce jumătate? Casa asta nu e a ta și n-a fost niciodată. Tu ai fost o slugă proastă care a trimis bani de plăcere. Ia uită-te aici, că văd că ai uitat să citești românește”.
A scos dintr-o mapă albastră din vitrină două foi ștampilate cu cerneală albastră. Prima era un contract de donație autentificat acum trei ani: tata îi trecuse lui Gabi tot terenul și construcția, cu clauză de uzufruct viager, adică el era stăpân absolut peste cărămizile mele. Dar a doua foaie… a doua foaie mi-a tăiat picioarele de sub mine. Era o adeverință oficială eliberată de primărie în plină stare de alertă.
În actul ăla, semnat de vărul Mihaelei care era secretar la primărie, scria negru pe alb că Rodica Ionescu este „persoană dispărută de la domiciliu, fără legături de familie de peste șase ani, prezumată decedată sau abandonată pe teritoriul statului italian”. Pe baza acelei mizerii, Gabi deschisese o succesiune preliminară și ceruse administrarea tuturor bunurilor, susținând că bătrânul era singur și bolnav, abandonat de fiică.
„Tată?”, am șoptit eu, întorcându-mă spre moșneag, cu ochii ieșiți din orbite. Tata stătea cu capul între umeri, frământându-și mâinile pline de pământ sub unghii. „Ce era să fac, Rodico? Gabi e băiat, el rămâne aici să ducă numele mai departe. Tu ești femeie bătrână, n-ai bărbat, n-ai copii, n-ai pe nimeni pe lume. Dacă mureai pe-acolo prin spitalele lor, rămânea casa în paragină sau o luau italienii. Gura lumii și-așa zicea că ești curvă la Torino, că de unde atâția bani…”
Partea a 4-a: Grătarul cu primarul și focul din mijlocul curții
N-am mai simțit nicio durere. Când trădarea e atât de adâncă, nu mai plângi; ți se usucă carnea pe oase și rămâne doar un sloi de gheață în piept. Afară s-au auzit claxoane scurte. Era duminică după-amiază și poarta s-a deschis să intre două mașini mari: venise secretarul de la primărie cu nevastă-sa, nașul lui Gabi și încă doi vecini bogați din sat. Veniseră la grătarul săptămânal, pe terasa ridicată din banii mei.
„Ia uite, a venit mătușa bogată din Italia!”, a strigat nașul, dând pe gât o dușcă de țuică dintr-un pahar mic. Toți râdeau, se așezau la mesele de lemn masiv, iar Mihaela deja scotea platourile cu mici și ceafă de porc cumpărate din banii pe care eu îi virasem cu doar două săptămâni înainte, crezând că-i plătesc tatălui meu tratamentul pentru diabet. Nimeni nu mă privea în ochi, dar toți știau.
M-am dus calmă la sacoșa de rafie lăsată lângă gard. Din fundul genții n-am scos haine. Am scos o cutie de tablă de biscuiți danezi pe care o păstrasem zece ani într-un dulap la Torino. Înăuntru erau toate chitanțele originale de la Western Union, fiecare bucățică de hârtie galbenă cu cod MTCN, fiecare recipisă bancară din 2014 până în 2024, însumând exact 104.320 de euro, toate trimise pe CNP-ul lui Gabriel Ionescu.
Am luat sticla de spirt sanitar din bucătărie, am turnat-o peste grămezile de hârtii chiar în fața terasei unde mâncau ei micii și am scăpat bricheta. Flacăra albastră a țâșnit în sus de un metru. „Băi nebuno, dai foc la casă!”, a urlat Gabi, sărind de la masă cu furculița în mână. Oaspeții au înghețat cu halbele de bere în aer. Muzica din boxa mare a lui Gabi s-a oprit brusc, lăsând loc doar sfârâitului de grătar și lătratului de câine.
„Mâncați, oameni buni!”, am răcnit eu în mijlocul curții, cu o voce pe care n-o mai recunoșteam, o voce spartă de ură pură. „Mâncați din carnea mea! Secretare, ia zi, băiatu’, cât ți-a dat Gabi să mă declari moartă în catastifele tale? O sută de mărci sau o jantă la mașină? Zece ani am spălat bătrâni de rahat ca să vă ghiftuiți voi cu mici pe terasa mea! Zece ani am mâncat pâine cu ceapă ca să aibă curva asta halat de mătase!”
Mihaela a început să țipe isteric, aruncând cu o farfurie spre mine, care s-a spart în mii de cioburi pe beton. Gabi a ridicat mâna să mă lovească, dar m-am uitat în ochii lui atât de fix încât a lăsat brațul jos, tremurând de nervi. „Dacă pui mâna pe mine, ieși de-aici în cătușe, băiatule! Pozele cu toate chitanțele astea pe care le-am ars aici sunt deja la un avocat la București, trimise pe mail ieri dimineață. N-ați furat de la mine, ați furat de la statul român, evaziune fiscală și fals în acte publice!”
Partea a 5-a: Biletul de întoarcere și ușa trântită în nasul familiei
S-a făcut o liniște de mormânt. Secretarul de la primărie s-a ridicat de la masă fără să mai zică o vorbă, și-a luat nevasta de mână și a ieșit pe poartă cu capul în pământ. După el au plecat și ceilalți, lăsând micii să se ardă pe grătarul încins. Tata plângea pe colțul unei bănci, dar nu de mila mea, ci de rușinea că „ce-o să zică satul mâine la magazin”. Asta era singura lui durere: rușinea din gura lumii, nu sufletul fetei lui.
Mi-am strâns punga de la Conad și haina ponosită de iarnă. Gabi stătea la intrare, galben la față, cu ochii injectați de ură: „Pleacă dracului de-aici și să nu te mai prindem că calci în satul ăsta! Ești moartă pentru noi, auzi? Moartă!”. I-am zâmbit în nas, un rânjet amar, plin de scârbă: „Eram deja moartă pentru voi de zece ani, Gabi. Doar că abia azi am aflat și eu”.
Am ieșit pe poarta aia înaltă de tablă și nu m-am mai uitat înapoi. În buzunarul de la piept mai aveam doar buletinul, pașaportul și biletul de autocar retur pentru marți dimineață, spre Torino. O altă bătrână mă aștepta acolo, o străină de 88 de ani care-mi vorbea urât, dar care la sfârșitul lunii îmi plătea fiecare minut de muncă fără să mă mintă că-mi este sânge.
Casa din sat poate să rămână a lor. Să crape în ea de lăcomie, să se sufoce cu termopanele lor fumurii și cu praful de pe uliță. Singurul lucru pe care l-am lăsat în urmă a fost cenușa chitanțelor mele și plângerea penală depusă la Parchetul de pe lângă Judecătorie luni la prima oră. Când o veni executorul să pună sechestru pe vilă pentru actele false, o să vadă ei cât valorează o soră care nu mai are nimic de pierdut.
