După 30 de ani de căsnicie, crezi că-ți cunoști omul de lângă tine mai bine decât pe tine însăți. Îi știi mirosul, îi știi fiecare cută de pe față, știi cât de tare să-i apeși pe spate când îl dor șalele după o zi de muncă.
Eu, Carmen, am fost stâlpul. Sorin era imaginea, „marele afacerist”, dar eu eram aia care stătea cu nasul în facturi până la două dimineața, care se certa cu furnizorii și care avea grijă ca firma noastră să nu se scufunde.
Vineri dimineață, la ora șase, îi călcam cămășile de mătase, alea scumpe pe care și le-a luat din banii de dividente. „Iubita mea, e o delegație grea la Londra, sunt negocieri de milioane”, mi-a spus în timp ce-și aranja cravata în oglindă.
L-am pupat pe frunte, i-am pus în bagaj și un borcan cu dulceață de nuci verzi, că știam că-i place, și l-am condus la aeroport. „Ai grijă de tine, Sorine, nu te epuiza prea tare”, i-am strigat în timp ce trăgea trollerul după el.
M-am întors acasă cu o liniște pe care n-o pot descrie. Casa era goală, dar caldă. M-am gândit la Angela, vecina noastră de vizavi. Săraca de ea, îmi dăduse mesaj dimineață că o doare capul de moare, că e răcită cobză și stă în pat.
I-am făcut o tavă de prăjitură cu mere, din aia pufoasă cum îi place ei, și m-am dus la ea la poartă. I-am lăsat pachetul pe clanță și i-am dat un SMS: „Ți-am lăsat ceva dulce, Angele, însănătoșire grabnică, dragă mea”.
La ora 17:00, m-am așezat și eu pe canapea să-mi beau cafeaua și să mă uit la știri. Eram cu telecomanda în mână, gata să mut pe un film, când am văzut scris mare, cu roșu: „BREAKING NEWS: INCENDIU LA UN MOTEL”.
Reporterul era agitat, spunea că focul a izbucnit de la un scurtcircuit și că toți clienții au fugit care încotro, mulți lăsându-și bunurile înăuntru. Camera de filmat a început să baleieze peste mulțimea de oameni adunați în parcare.
Și atunci am încremenit. Cana de cafea mi-a alunecat din mână și s-a spart de gresie, stropindu-mi picioarele, dar n-am simțit nicio arsură. Pe ecran, în zoom-ul camerei, au apărut doi oameni care ieșeau tușind prin fum.
Bărbatul era Sorin. „Londonezul” meu, „afaceristul” meu epuizat, era îmbrăcat într-un halat alb de motel, cu funingine pe față. Și nu era singur. O ținea strâns de mână pe Angela, vecina mea „bolnavă”, care era și ea tot în halat.
S-au oprit în fața salvării, ea plângea pe umărul lui, iar el o mângâia pe spate cu o tandrețe pe care eu n-o mai văzusem de zece ani. Mi-a venit să vomit. Aerul din cameră s-a terminat dintr-odată, de parcă eu eram aia prinsă în incendiu.
M-am ridicat de pe canapea ca un robot. Nu am plâns. Nu am țipat. Am pus pauză pe televizor și m-am uitat la imaginea aia fixă timp de zece minute. Sorin, Angela și o minciună cât casa noastră cu etaj din Pipera. LIKE pentru partea a 2-a.
După ce mi-am revenit din starea de transă, prima pornire a fost să sparg totul în casă. Dar mi-am amintit cât am muncit pentru vaza aia de cristal și pentru masa de stejar. Nu, nu meritau ei să stric eu ceva din sudoarea frunții mele.
M-am dus glonț în biroul lui Sorin. Știam că are un seif mic ascuns în spatele bibliotecii, unde zicea că ține „actele importante ale firmei”. N-avea nicio idee că eu găsisem cheia de rezervă acum doi ani, când am căutat niște contracte vechi.
L-am deschis cu mâinile tremurând. Înăuntru, pe lângă un teanc de euro, am găsit un al doilea telefon. L-am aprins. Nu avea parolă, semn că se credea prea deștept ca să-l prindă cineva. Mesajele curgeau ca un râu de mizerie.
„Iubito, i-am spus fraierei că plec la Londra. Ne vedem la motel la 3, am luat camera aia cu jacuzzi.” „Ange, ți-am plătit rata la bancă, stai liniștită, Carmen nu verifică extrasul de cont de la PFA-ul secundar.”
Am simțit cum mi se face pielea de găină. Nu doar că mă înșela cu prietena mea cea mai bună, dar mă fura de un an de zile! Îi cumpărase mașina aia nouă, un SUV alb, sub pretextul că ea a luat-o din pensia alimentară a fostului soț.
Mințise că afacerile merg prost și că trebuie să mai tăiem din cheltuieli, în timp ce el îi plătea vacanțe ascunse și haine de firmă. Am găsit și o chitanță pentru un inel cu diamant cumpărat luna trecută. Eu primisem de ziua mea un set de tigăi.
În momentul ăla, Carmen aia bună și supusă a murit. S-a născut o femeie care n-avea nimic de pierdut. Mi-am amintit că eu sunt administratorul principal în acte, că semnătura mea e aia care contează la bancă și la contabilitate.
Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe directoarea băncii, care îmi e prietenă de-o viață. „Violeta, blochează tot. Cardurile lui Sorin, contul de firmă, tot ce are semnătura lui. Spune-le că am suspiciuni de fraudă. Acum!”
Apoi, m-am dus în dressing. Am scos toate costumele lui de mii de euro, cămășile alea pe care i le călcasem cu atâta drag dimineață, pantofii din piele de vițel. Am luat o foarfecă mare, de croitorie, și am început să tai.
Am tăiat mânecile, am tăiat cracii pantalonilor, am tăiat chiar și cravatele alea de fițe. Le-am îndesat pe toate în saci negri de gunoi. Nu m-am oprit aici. Am scos proiectorul pe care îl foloseam la prezentările firmei și l-am montat în curte.
L-am pus pe gard, orientat spre strada principală. Am descărcat clipul de la știri, ăla cu ei în halate, și l-am pus pe un stick. Am sunat câțiva vecini. „Veniți pe la 8 la poartă, dau de băut, sărbătoresc marea realizare a lui Sorin!”
Știam că gura lumii e cea mai mare pedeapsă în cartierul ăsta de fuduli. Am pus sacii de gunoi cu hainele lui chiar în fața porții Angelei. Am lipit pe fiecare sac câte o etichetă: „Haine de schimb pentru Londra – varianta Motel Arșița”.
Se făcuse ora 20:30 când am auzit un taxi oprind la colț. Sorin și Angela n-aveau cum să vină cu mașina, că arsese în parcare sau rămăsese blocată acolo. I-am văzut coborând. El era tot în niște haine împrumutate, probabil de la vreun prieten milos.
Când au ajuns în dreptul vilelor, proiectorul meu a pornit cu volumul la maxim. Se auzea vocea reporterului: „Clienții evacuați în grabă… zoom pe cuplul în halate…”. Imaginea lor gigantă era proiectată pe peretele alb al casei.
Vecinii au început să iasă la porți. Unii râdeau, alții își făceau cruce. Sorin a înlemnit. S-a uitat la ecran, apoi la mine, care stăteam pe terasă cu un pahar de vin roșu în mână. Era alb la față, de parcă văzuse o stafie.
„Carmen, pot să explic… a fost o neînțelegere…”, a început el să bălbâie, dar taxiul nu pleca pentru că n-aveau cu ce să-l plătească. Cardurile erau blocate, iar el nu mai avea niciun leu în buzunar.
„Ce să explici, Sorine? Că e foarte cald la Londra de ați rămas amândoi în halate? Sau cum ai dat banii firmei pe botoxul Angelei?”, i-am strigat de sus, să audă toată strada. Angela încerca să se ascundă după el, dar proiectorul o lumina ca pe scenă.
„Angele, prăjitura aia a fost bună? Vezi că ți-am adus și restul garderobei iubitului tău. E în sacii ăia de la poarta ta. Sper să-ți placă noul look ‘fără mâneci’ pe care i l-am creat!”, am continuat eu, cu o voce de gheață.
Sorin a căzut în genunchi lângă taxi, cerșind să-l las să intre, că are acte, că are drepturi. I-am aruncat din balcon un plic cu actele de divorț deja semnate de mine. „Ai dreptul să taci. Și ai dreptul să pleci cu ce ai pe tine. Adică nimic.”
N-a mai durat mult până când spectacolul s-a încheiat. Angela, văzând că Sorin nu mai are acces la niciun ban și că mașina aia „cadou” e pe numele firmei și urmează să fie ridicată, s-a schimbat la față instantaneu.
„Nu veni la mine, Sorine! Eu am problemele mele, n-am timp de ratații care rămân pe drumuri!”, i-a strigat ea înainte să intre în casă și să-i trântească poarta în nas. Așa e „prietenia” între complici: se termină când se termină banii.
Sorin a rămas pe trotuar, cu sacii de gunoi plini de haine tăiate, în timp ce vecinii șușoteau și făceau poze. A trebuit să sune un prieten să vină să-i plătească taxiul și să-l ia de acolo, că nici măcar telefonul nu-i mai mergea.
Eu am intrat în casă, am închis proiectorul și mi-am turnat încă un pahar de vin. Nu simțeam nicio victorie amară, simțeam doar că m-am eliberat de o căpușă care m-a supt de energie și de bani timp de trei decenii.
A doua zi, am început procedurile de lichidare a părții lui din firmă, folosind dovezile de delapidare pe care le găsisem în seif. Avocatul mi-a spus că o să rămână cu datorii, nu cu avere. Karma nu doarme, Sorine, doar așteaptă momentul potrivit.
Peste o săptămână, în loc de „delegația la Londra”, am plecat eu într-o croazieră. Singură. Am lăsat în urmă un apartament gol, un proces de divorț și o vecină care nu mai îndrăznește să iasă din casă de rușinea cartierului.
Uneori, trebuie să ardă un motel ca să vezi clar cine îți stă alături în pat. Și crede-mă, nimic nu se compară cu somnul liniștit al unei femei care și-a luat viața înapoi. Fără regrete, fără iertări inutile.
