Stăteam în bucătăria mea mică, unde mirosea a mâncare de cartofi și a egrasie de la colțul de sus, ăla pe care administratorul zicea mereu că-l repară „săptămâna viitoare”.
Aveam în față biletul de loto, mototolit de cât îl strânsesem în pumn, și telecomanda televizorului care mai mult nu mergea dacă nu-i trăgeai două palme.
La televizor, tipa aia blondă citea numerele. 14, 22, 5… Inima a început să-mi bată în gât, de ziceai că vrea să sară afară prin capotul ăsta vechi de molton pe care-l port de zece ani.
Când a zis și ultimul număr, 49, am simțit că mi se taie picioarele. 3 milioane de euro. Eu, Rodica, o văduvă cu pensie de 1.400 de lei, eram milionară.
Primul instinct? Să-l sun pe Marius, băiatul meu. Să-i zic: „Mamă, gata cu ratele la bancă, gata cu stresul, vă ia mama casă la toți!”. Dar degetul mi s-a oprit pe ecran.
Mi-am amintit brusc de ultimul Crăciun. I-am chemat la mine, am făcut sarmale, am luat cadouri din puținul meu… o pereche de mănuși bune pentru el, un parfum pentru ea.
Simona, nora mea, nici n-a vrut să se așeze pe canapea de frică să nu-și murdărească fusta de firmă. „Marius, hai să mergem, că aici miroase a vechi și a sărăcie”, a șoptit.
Și Marius? Marius, carnea din carnea mea, n-a zis nimic. S-a uitat la mănușile alea de parcă erau gunoi. „Mamă, data viitoare nu mai lua chinezării de-astea”.
M-a durut atunci, dar acum durerea s-a transformat în ceva rece. O claritate pe care n-am avut-o niciodată. Am pus biletul în Biblie, la pagina cu „Iertarea”, și am pus la cale un plan.
A doua zi i-am sunat pe toți. Pe Marius, pe Simona și pe Anca, nepoata mea de la frate-miu, Dumnezeu să-l ierte. Le-am zis să vină urgent, că e nenorocire mare.
Când au intrat pe ușă, m-au găsit stând pe un taburet, cu ochii roșii (mă dădusem cu puțină ceapă la ochi, ca să pară că am plâns toată noaptea, cum făceam în tinerețe).
„Ce s-a întâmplat, mamă? Iar ai rămas fără bani de pastile? Ți-am zis că nu-mi mai merge cardul de tichete de masă săptămâna asta”, a sărit Marius de la ușă.
Simona nici nu și-a dat ochelarii de soare jos. „Sper că e rapid, avem rezervare la un rooftop la ora opt. N-am chef să pierdem apusul pentru vreo dramă de cartier”.
Le-am zis-o scurt: „Am semnat un act pentru o verișoară de-a lu’ tată-tău… m-a păcălit. Am garantat cu apartamentul și acum au venit cămătarii. Mâine mă dau afară”.
S-a făcut o liniște de mormânt. Doar Anca, săraca de ea, s-a albit la față și s-a așezat lângă mine pe patul ăla tare. „Cum adică te dau afară, mătușă Rodica?”
„Mă dau afară, mamă. N-am unde să mă duc. Marius, mamă, aveți casa aia mare în Pipera, cu patru dormitoare… mă primești și pe mine într-o cămăruță la mansardă?”
Simona a pufnit de parcă aș fi rugat-o să mă lase să dorm în vitrina de la Louis Vuitton. „Măi femeie, tu ești sănătoasă? Noi avem viața noastră, avem imagine!”
„Marius, zi ceva!” am strigat eu, uitându-mă în ochii lui. El se uita în podea, își freca mâinile. „Mamă… știi cum e Simona. Și plus că avem invitați, vin parteneri de afaceri.”
„Nu putem să ne afișăm cu o bătrână care are probleme cu cămătarii! Ne strici tot viitorul! Du-te la un azil, sunt de-alea de stat, se ocupă ei de tine”, a urlat Simona.
Marius s-a ridicat și și-a luat cheile de la mașină. „Îmi pare rău, mamă, dar te-ai băgat singură în asta. Trebuia să ne întrebi înainte să semnezi prostii. Hai, Simona, că întârziem.”
Au ieșit trântind ușa de s-a cutremurat și vitrina cu pahare de cristal. Am rămas acolo, în liniște, cu Anca. Fata asta lucrează ture de 12 ore la spital, ca asistentă.
O vedeam cum îi tremură mâinile. S-a ridicat, s-a dus la geantă și a scos un plic galben. „Mătușă, aici am 4.000 de lei. Îi strângeam să-mi repar mașina, că merg cu autobuzul de un an.”
Mi-a pus plicul în mână și a început să-și desfacă lănțișorul de aur de la gât. Ăla singurul, primit de la maică-sa pe patul de moarte. „Vindem și ăsta. Și te muți la mine.”
„Ancuțo, ai o garsonieră de 20 de metri pătrați în Militari, abia ai loc tu”, i-am zis eu cu vocea tremurândă. De data asta nu mai era de la ceapă. Era de la suflet.
„Dorm eu pe canapea, mătușă. Sau dormim amândouă în pat, că suntem slăbuțe. Eu nu te las pe drumuri. Ești singura familie care mi-a mai rămas. O scoatem noi la capăt.”
Am strâns-o în brațe și am plâns cum n-am mai plâns de când l-am îngropat pe bărbat-miu. Atunci am știut. Atunci am semnat în mintea mea actele pentru moștenire.
I-am zis Ancăi să meargă acasă, că mai am de strâns niște haine și că vin a doua zi. Dar n-am mers la ea. Am mers direct la un avocat de top, de-ăla de care auzi doar la știri.
A trecut o lună. O lună în care Marius nu mi-a dat nici măcar un mesaj să vadă dacă mai trăiesc sau dacă dorm sub vreun pod. Simona mă blocase peste tot, inclusiv pe Facebook.
Într-o marți, am pus avocatul să-i sune. Le-a zis că e vorba de o moștenire importantă de la o rudă îndepărtată din Germania și că trebuie să se prezinte la un restaurant de lux.
Știam că lăcomia o să-i aducă. Când au intrat în salonul privat, erau îmbrăcați de parcă mergeau la Oscar. Simona rânjea toată, crezând că i-a pus Dumnezeu mâna în cap.
La masa mare, în capul ei, stăteam eu. Dar nu eram Rodica aia cu capot de molton. Eram coafată, purtam un costum bleumarin elegant și un șirag de perle adevărate la gât.
Lângă mine stătea Anca, într-o rochie verde smarald, uitându-se lung la ei. Marius a înlemnit în ușă. „Mamă? Ce cauți tu aici? Și de unde ai hainele astea? Te-ai angajat menajeră aici?”
Simona s-a strâmbat imediat. „Marius, ți-am zis eu că n-are nicio moștenire, sigur a furat ceva sau s-a combinat cu vreun moșneag cu bani. Hai să plecăm, e o pierdere de timp.”
„Luați loc”, am zis eu cu o voce atât de calmă încât s-au speriat. „Luați loc, că avem de discutat despre viitor. Al meu și al vostru.” S-au așezat, deși dădeau din picioare nervoși.
„Vă amintiți ziua aia când am cerut ajutor? Când m-ați trimis la azil să nu vă stric imaginea în Pipera? Ei bine, în ziua aia aveam deja biletul câștigător la loto în buzunar.”
Le-am pus biletul pe masă, sub sticla de protecție. 3 milioane de euro. Ochii lui Marius au ieșit din orbite. Simona a început să tremure și a întins mâna spre bilet de parcă voia să-l înghită.
„A fost un test. Și l-ați picat cu brio. Marius, tu nu ești fiul meu, ești doar o umbră a omului pe care am crezut că l-am crescut. Ești sclavul unei femei care te-ar lăsa la greu în secunda doi.”
„Mamă, iartă-ne! Eram stresați cu ratele, cu munca… știi că te iubim! Chiar ieri vorbeam cu Simona să venim să te căutăm!” a început Marius să se milogească, încercând să-mi ia mâna.
M-am tras înapoi ca de un șarpe. „Nu mă atinge. Avocatul are aici actele. Jumătate din sumă merge către Anca. I-am cumpărat deja o clinică medicală mică, unde o să fie manager.”
„Cealaltă jumătate merge către un fond pentru orfelinate. Pentru voi… am lăsat exact ce mi-ați dat voi mie când eram la pământ. Nimic. Niciun leu. Niciun sfanț.”
Simona a început să urle că mă dă în judecată, că sunt senilă, că am fost manipulată de Anca. Avocatul i-a tăiat-o scurt: „Doamnă, vedeți că ieșirea e pe partea cealaltă. Nu ne faceți să chemăm paza.”
Au plecat înjurând, cu fețele desfigurate de ură. Marius plângea ca un copil, dar nu de dorul meu, ci de dorul banilor pe care tocmai îi văzuse zburând pe geam.
Karma n-a întârziat să apară. După două luni, am aflat că Marius, în disperarea de a face bani repede ca să-i demonstreze Simonei că e „bărbat”, a investit tot ce aveau în niște scheme dubioase.
A pierdut apartamentul lor din Pipera, mașinile, tot. Simona? Simona l-a lăsat fix a doua zi după ce executorul le-a pus sechestru pe conturi. S-a mutat cu un tip care are un service auto.
Acum Marius stă cu chirie într-o garsonieră la subsol, exact genul de loc de care îi era lui scârbă înainte. Lucrează pe dubă, livrează colete ca să poată să-și plătească datoriile la bănci.
Eu și Anca? Suntem pe un vas de croazieră acum. Ne uităm la apus în timp ce bem un suc de portocale și povestim despre tata. Anca e fericită, clinica ei merge de minune.
Zilele trecute m-a sunat Marius. Plângea la telefon, zicea că-i e foame și că n-are bani de întreținere. I-am ascultat suspinele preț de un minut, apoi i-am zis doar atât:
„Marius, mamă, sunt de-ale de stat, azile, se ocupă ei de tine. Eu am imagine de menținut aici, pe croazieră.” Și am închis. Uneori, inima trebuie să devină de piatră ca să nu fie călcată în picioare.
