Mă durea tot corpul, dar durerea din piept era mai rea decât cea de la coloană. Eram în salonul de reanimare, cu ochii închiși, când am auzit vocea lui Horia. Soțul meu de 30 de ani. Și vocea ei, a Simonei.
„S-a mișcat puțin, Horia? Dacă s-a trezit și a auzit ceva, suntem terminați!” a șoptit Simona. Apoi am simțit mirosul parfumului ei ieftin și sunetul unui sărut care mi-a tăiat respirația. „Stai calmă, pisicuțo,” a replicat Horia.
„Doctorul a zis că dacă nu se trezește în 48 de ore, creierul e dus. Am împins-o destul de tare pe marmura aia, nu avea cum să scape fără să-și piardă mințile. Milioanele ei or să fie în sfârșit la noi, nu la ea,” a râs el, un râs rece, de șarpe.
În secunda aia, ceva s-a rupt în mine. Nu a fost o lacrimă, a fost o înghețare. Am înțeles atunci că femeia de afaceri respectată murise pe scările alea, împreună cu încrederea.
Când am deschis ochii, Horia a sărit lângă mine cu o față de actor de duzină. „Iulia, iubito! Mă recunoști?” M-am uitat fix în tavan, apoi la el. Am făcut ochii mari, goi, ca de pește mort. „Cine… cine ești?” am șoptit.
A urmat un coșmar de trei luni în propria casă. Îi vedeam cum se ating sub nasul meu, cum vorbesc despre cum o să mă interneze la un azil de lux ca să scape de „povara” asta care nu mai știe nici să-și lege șireturile.
Simona venea zilnic, gătea sarmale și se prefăcea că-mi plânge de milă, în timp ce în baie, când se credea singură, își dădea mesaje cu Horia despre cum să împartă averea după ce mă „duc”. Habar n-aveau că eu îi înregistram pe toți.
Noaptea, când ei sforăiau, eu eram pe laptop. Am mutat tot, până la ultimul cent, în conturi offshore. Am lăsat conturile principale goale, ca să nu bănuiască nimic. Eram o fantomă în propria mea viață.
Ziua Z a venit repede. Horia a intrat în dormitor cu un teanc de acte. „Iulia, draga mea, e mai bine pentru tine dacă semnezi aici. Administrarea firmelor, tutela… totul trece la mine, să te poți odihni la clinică.”
L-am privit ca un copil naiv, i-am zâmbit tâmp și am mâzgălit ceva pe foi. O semnătură care arăta a mâzgăleală de primar, complet invalidă. Horia jubila. Își vedea deja mașinile de lux și amanta instalată în locul meu.
Seara, vila era plină de parteneri de afaceri. Șampanie, discursuri ipocrite. Horia s-a ridicat, roșu la față, gata să-și anunțe „triumful” și „sacrificiul” de a avea grijă de soția lui nebună.
„Dragii mei, din păcate, Iulia nu mai poate continua… va pleca la o clinică definitiv,” a zis el, prefăcând un plâns fals. În acel moment, m-am ridicat de la masă. Mi-am aranjat sacoul și am apăsat un buton pe telecomandă.
Pe peretele sufrageriei a început filmul. Nu poze cu noi, ci înregistrări audio cu Horia recunoscând cum m-a împins pe scări. Apoi, vocea Simonei: „E o proastă, nu știe că suntem amanți de ani de zile!”
Liniștea din cameră era ca la înmormântare. Horia s-a albit ca varul. Simona a început să urle. Ușile s-au deschis și au intrat doi ofițeri. „Iulia, te rog, e o greșeală, te iubesc!” a început să se târască la picioarele mele.
L-am privit de sus, cu o răceală de gheață. I-am aranjat gulerul cămășii și i-am șoptit la ureche: „S-ar putea să fiu amnezică, Horia, dar n-am uitat niciodată cum se distruge un trădător.”
Poliția i-a târât afară. Eu am rămas singură în casa mea uriașă, cu un pahar de vin scump în mână, privind spre Paris pe ecranul telefonului.
