Douăzeci de ani. Douăzeci de ani de când am plecat cu lacrimi în ochi, lăsându-mi copilul de 15 ani în brațele unui bărbat care promitea să aibă grijă de el. Douăzeci de ani în care am șters bătrâni la fund în Italia și am mâncat resturi ca să trimit fiecare cent acasă.
Mâinile mele nu mai sunt mâini de om, sunt niște bucăți de piele uscată și crăpată de la clor și muncă brută. Dar când am pus mâna pe clanța vilei cu etaj, inima îmi bătea de fericire.
Am deschis poarta și am amuțit. În curtea mea, unde trebuia să fie liniște, se auzea muzică dată tare și un râs de femeie care nu era al meu. Am intrat ca o străină în propria casă.
Vasile, soțul meu, stătea pe șezlong, la bustul gol, cu o puștoaică în brațe. „Cine ești și ce cauți aici, moabo?”, a urlat el.
Mi-am sunat băiatul, pe Cristi. „Mamă, te rog, nu face scandal, vin imediat”, mi-a spus pe un ton rece, de parcă eram o străină care cere milă.
Cristi a apărut cu soția lui, plină de fițe și parfum scump. Nu s-a uitat în ochii mei. S-a uitat la hainele mele vechi și la valiza mea ponosită și a scuipat cuvintele ca pe un blestem.
„Mamă, tata are dreptul la fericire. Tu miroși a clor și a bătrânețe, ne faci de râs în fața prietenilor. Vila e pe numele meu și al lui tata, pleacă!”
Fără să mai zică nimic, mi-au aruncat valiza în praf, în drum, și au trântit poarta în nasul meu. Like pentru partea a 2-a.
Am rămas pe trotuar. Vasile se uita la mine de după gard și râdea. N-am plâns. M-am așezat pe valiză și am desfăcut cataramele alea vechi, ruginite.
Nu aveam doar haine acolo. Aveam dosarul cu sigiliile notariale de la Signor Rossi și mormanul de dovezi bancare din ultimii 20 de ani. Ei nu știau totul.
Rossi, bătrânul milionar, nu a avut pe nimeni. Mi-a lăsat tot: conturi cu milioane, acțiuni, vila de la Roma. M-am întors acasă să-i iau cu mine, să trăim regește.
Două luni mai târziu. Executorul judecătoresc lovea cu pumnul în poarta vilei. Am prezentat actele: donațiile mele către construcție fuseseră trecute fraudulos pe numele lor.
Când au ieșit în curte și au văzut avocatul și poliția, Vasile s-a albit la față, iar Cristi a început să tremure. Amanta lui Vasile plecase deja cu bagajele.
„Mamă, iartă-mă, sunt sângele tău!”, urla Cristi, târându-se în genunchi în praful în care îmi aruncase valiza. Vasile plângea ca un copil, cerând o a doua șansă.
I-am privit de sus, cu un dispreț rece. Mi-am aranjat paltonul de cașmir și le-am zis doar atât: „Sângele nu vă dă dreptul să mă folosiți. Pentru voi am fost doar un bancomat. Acum, bancomatul s-a închis definitiv!”
Am lăsat vila statului pentru a fi centru de femei abuzate. Vasile a ajuns paznic de noapte, Cristi dă la lopată pe șantier prin cine știe ce țară străină.
Eu mă întorc în Italia. Nu te juca cu mâinile care te-au hrănit, căci roata se întoarce mereu.
