Duminică dimineață, soarele intra pieziș prin perdelele de dantelă ale casei părintești. Îi priveam pe Mihai și pe Corina cum sorb cafeaua cu fițe, uitându-se chiorâș la mobila veche, de parcă i-ar fi murdărit cu ceva. I-am chemat să le spun că medicul mi-a dat vestea cea grea: boala degenerativă progresează rapid. Nu mai am mult.
„Copii, nu mai pot sta singură, mă lasă puterile”, am zis cu vocea tremurată. Mihai nici n-a lăsat telefonul din mână. „Mamă, iar începi? Am rate la bancă, vila e în renovare, n-am cum să te iau, e haos la mine!”, a replicat el fără să se uite la mine.
Corina, cu unghiile ei sclipitoare, s-a strâmbat de parcă mânca lămâie. „Mamă, ești serioasă? Soțul meu e om de afaceri, dacă te vede în casă că umbli cu pastile și boală, bagă divorț imediat! Ce zice lumea, că avem infirmerie în vilă?”
Se uitau la mine ca la o marfă expirată. „Dacă tot nu mai poți, vindem casa asta, împărțim banii și o ducem la un azil de stat, sunt câteva ieftine pe lângă oraș”, a concluzionat Mihai, calculând deja cât valorează pământul de la țară.
Atunci a intrat Elena, fata mea cea mică, educatoarea care abia își plătește chiria. A început să plângă în hohote, s-a prăbușit în genunchi și mi-a sărutat mâinile muncite. „Mamă, nu contează garsoniera! Dorm pe podea, mă fac luntre și punte, dar nu te las la azil niciodată!”
Mihai, roșu de furie că Elena strică „planul”, a scos telefonul. „Gata cu circul! Sun la ambulanța privată să te ridice acum, n-am timp de mila voastră, trebuie să mă întorc în oraș să semnez contractul pe TIR-uri”.
Peste o oră, o mașină neagră de lux a oprit la poartă. Mihai a ieșit triumfător, cu telefonul la ureche. „A venit transportul, mamă! Hai, mișcă-te, să nu pierd timpul!”. Dar când a deschis poarta, n-a găsit asistenți, ci un avocat în costum impecabil.
Avocatul a pășit în casă și s-a înclinat în fața mea. „Doamnă Ecaterina, actele sunt gata”. Mihai a înlemnit. „Ce acte? Ce-i asta?”. Avocatul a zâmbit rece: „Nu aveți nicio mamă bolnavă. Aveți o mamă care tocmai a moștenit 5 milioane de euro și un lanț de hoteluri de la unchiul din America”.
Mihai a albit instant. A închis telefonul cu mâna tremurândă. „Mamă… mamă, a fost o glumă, nu? Stai, stați așa, despre ce vorbim? Normal că te iau la mine, am făcut doar o simulare, să văd cum reacționezi!”
M-am ridicat din scaun, dreaptă ca un brad. „Astăzi am murit pentru voi, așa cum voi ați murit pentru mine. Am văzut cât valorează viața mea în ochii voștri: prețul unui azil ieftin. Ieșiți afară din casa mea!”
Am semnat actele în fața avocatului. Totul, absolut totul, a trecut pe numele Elenei. Mihai și Corina au plecat cu capul în jos, blestemând printre dinți. Karma n-a iertat: într-un an, imperiul lor s-a prăbușit în datorii.
Astăzi, stau pe terasă, la malul mării. Elena a deschis o fundație pentru bătrânii uitați de lume. Privesc marea și știu un singur lucru: am pierdut doi copii, dar mi-am salvat sufletul.
