De cinci ani plâng la un mormânt gol. De cinci ani plătesc ratele la apartamentul ăla cu două camere în care Victor ne-a lăsat doar datorii și un băiețel de un an care tot întreba unde e tati. „Tati e la îngeri”, îi spuneam, în timp ce scoteam ochii prin două schimburi la fabrică.
Munceam de îmi crăpau mâinile, beam ceai rece ca să economisesc bani de grădiniță, totul în timp ce banca îmi trimitea somații pentru semnăturile false pe care Victor le pusese pe acte în numele meu. Roxana, „cea mai bună prietenă”, venea la mine, îmi aducea o caserolă de sarmale și plângea pe umărul meu.
„Marina, mamă, trebuie să fii tare”, îmi zicea ea, în timp ce își ștergea ochii cu batista. Trei luni mai târziu, a plecat în străinătate. Mi-a lăsat un bilețel: „Nu mai pot suporta suferința ta, Marina, mă distruge să te văd așa”. Ce jeg uman, acum îmi dau seama.
Aseară, ploaia turna cu găleata. Stăteam în stație, cu geaca aia roasă la coate și cu picioarele ude. Un SUV negru, mare cât un tanc, oprește la semafor. Geamul fumuriu coboară. M-am uitat instinctiv, că doar cine are bani n-are ce căuta în cartierul meu amărât.
Inima mi s-a oprit. La volan era el. Victor. Fără barbă, cu ochelari de soare scumpi, cu un ceas de aur la mână care strălucea sub stâlpul de iluminat. Râdea. Râdea cu gura până la urechi, iar lângă el stătea Roxana. Erau aranjați, plini de bijuterii, fericiți.
În spate, o fetiță blondă se juca cu o tabletă. Mi-au tremurat genunchii atât de tare că m-am prăbușit în noroi. Victor nu a murit. Victor a înscenat totul, și-a luat asigurarea de viață pe care o plăteam eu cu sudoarea frunții și a fugit cu prietena mea cea mai bună.
N-am urlat. N-am fugit după mașină. M-am ridicat, mi-am șters noroiul de pe haine și am scos telefonul. Am făcut trei poze clare, cu numărul de înmatriculare și cu mutrele lor fericite. A doua zi, n-am mai mers la fabrică. Am mers la poliție.
Am avut noroc de un polițist tânăr, care a înțeles imediat că cineva a fost păcălit de un escroc profesionist. A început o urmărire mută. Le-am urmărit viața pe rețelele de socializare, unde Roxana se lăuda cu „noua viață” sub alt nume.
Peste o lună, au organizat o petrecere de fițe într-un restaurant de cinci stele. Lansau o firmă nouă, din banii furați. Eram în spatele coloanei de polițiști când au intrat. Victor era pe scenă, cu microfonul în mână, arogant cum îl știam.
„Succesul se clădește pe curaj”, zicea el. Atunci am intrat eu. Ușile s-au trântit de perete. Victor a albit instant, i-a scăpat microfonul, sunetul a scos un piuit prelung în boxe. Roxana a încercat să o rupă la fugă prin bucătărie, dar au prins-o agenții imediat.
I-au pus cătușele chiar acolo, în fața tuturor partenerilor lor de afaceri. Judecătorul a fost nemilos: le-au confiscat tot, de la mașină până la ultimul cont. Iar eu? Eu am primit înapoi asigurarea și daunele. Nu mai sunt femeia care plânge în stația de autobuz.
Victor și Roxana își numără acum anii de pușcărie, iar eu îmi construiesc afacerea mea. Adevărul e ca uleiul, iese mereu la suprafață, iar trădarea se plătește întotdeauna cu dobândă.
