Zece ani. Atât am stat pe drumurile Europei, între parcări jegoase din Franța și frigul din Germania, mâncând conserve la botul mașinii și spălându-mă la lighean. Zece ani în care n-am știut ce-i aia Crăciun acasă, n-am știut ce-i aia duminică liberă. Tot ce-am câștigat, până la ultimul cent, l-am trimis prin Western Union la ai mei, în Teleorman.
„Mamă, fă casa aia mare, să avem unde sta toți. Pune termopane de calitate, ia gresie din aia scumpă, nu te uita la bani”, îi spuneam la telefon în fiecare lună. Și mama mă asigura că totul e pe numele meu, că „pământul de la tăticul tău e sfânt” și că mă așteaptă palatul gata făcut. Am visat la clipa aia în fiecare noapte în care dormeam în cabină, cu frica-n sân că-mi taie cineva prelata să-mi fure motorina.
Surpriza de la poartă: „Ionel, mamă, trebuia să ne suni înainte, că n-am făcut curat”
M-am întors pe neașteptate, cu inima cât un purice și cu două valize pline de cadouri pentru nepoți. Când am ajuns la poartă, mi-a stat ceasul. Vilă cu etaj, zugrăvită în portocaliu strident, cu balustrade de inox și curtea pavată cu piatră de munte. În garaj, un BMW seria 5 pe care nu-l mai văzusem. „Uite, mă, pe ce s-au dus banii mei de sânge”, mi-am zis cu mândrie în barbă.
Dar mama nu m-a luat în brațe cum speram. S-a albit la față când m-a văzut în prag. „Aoleu, Ionele, ce cauți aici fără să zici o vorbă? Gelu e la odihnă, a muncit mult azi”, mi-a trântit-o ea, blocând ușa cu trupul ei masiv. Gelu, fratele meu mai mic, care în ultimii zece ani n-a lucrat nici măcar o zi cu carte de muncă, dar care se afișa pe Facebook doar prin cluburi din București.
M-au lăsat să intru, dar atmosfera era mai rece decât în congelatorul dubei frigorifice pe care o condusesem atâția ani. M-au pus să dorm pe o canapea extensibilă în sufragerie, deși casa avea cinci dormitoare la etaj. „Sunt încuiate, mamă, acolo e zestrea lui Gelu, că se însoară luna viitoare”, mi-a retezat-o scurt. Atunci am simțit primul nod în gât. Banii mei făcuseră dormitoare, dar eu n-aveam loc în ele.
Actul din sertarul noptierei și adevărul care m-a izbit ca un parapet pe autostradă
N-am putut să dorm. După ce s-a așternut liniștea și am auzit sforăiturile lui Gelu de la etaj, m-am ridicat ca un hoț în propria casă. Știam că mama ține actele importante într-o casetă de tablă, sub televizor. Am găsit-o. Căutam actul de proprietate, ăla pe care scria numele meu, Ionel, cel care a trimis peste 180.000 de euro în zece ani de sclavie pe TIR.
Când am deschis dosarul, mi s-a tăiat respirația. Casa, curtea, pământul de la tata… totul era trecut pe numele lui Gelu. Donație de la mamă către fiul cel mic. Data? Acum doi ani, exact când eu stăteam blocat în vamă la Dover și trimiteam banii pentru „acoperișul cel nou”. Pe numele meu nu era nici măcar o cărămidă. Eram un nimeni cu buletin de Teleorman și buzunarele goale, după ce plătisem ratele la toți și nunta care urma.
M-am așezat pe gresia aia rece, plătită cu sudoarea mea, și am început să tremur de furie. M-am uitat la mâinile mele crăpate de ger și de volan și m-am simțit cel mai prost om de pe fața pământului. Mă vânduse propria mamă pentru „puiul ei cel mic”, care nu știa nici cum se ține o sapă în mână, dar știa să poarte haine de firmă din banii fratelui „fraier” din diaspora.
Banchetul de nuntă: Momentul când am decis să le dărâm castelul de nisip
Am tăcut trei săptămâni. Am înghițit mizeria lor, am mers la cumpărături pentru nuntă, am plătit chiar și avansul la restaurant, că „Gelu e strâmtorat acum”. L-am lăsat să creadă că sunt același prost bun de plată. Ziua nunții a venit, cu lăutari, cu sute de invitați și cu mama mândră în rochie de catifea, lăudându-se la tot satul ce băieți deștepți are ea.
La miezul nopții, când trebuia să se dea „darul”, m-am ridicat de la masă. Toată lumea tăcuse, așteptând ca fratele bogat de pe Spania să scoată teancul de euro. M-am dus lângă lăutar, i-am luat microfonul și m-am uitat fix în ochii lui Gelu, care rânjea cu dinții lui puși din banii mei. „Băi, fraților, văd că petrecem pe lux aici. Casă nouă, mașini, nuntă de 30.000 de euro”, am început eu, cu vocea tremurând.
„Dar vreau să știe tot satul și toți invitații: tot ce vedeți aici e clădit pe minciună. Mama l-a făcut pe Gelu stăpân pe munca mea, în timp ce eu mâncam parizer la marginea drumului. Gelule, ești proprietar pe acte, dar de mâine ești proprietar pe datorii. Am scos toate extrasele de cont, toate transferurile Western și am vorbit deja cu un avocat. Casa aia e pusă sub sechestru asigurător de luni dimineață!”
S-a făcut o liniște de mormânt. Mama a scăpat paharul de cristal din mână, s-a spart în mii de cioburi. Gelu s-a ridicat la mine, cu pumnii strânși: „Ce faci, bă, ne faci de râs în fața lumii? Ești nebun?”. „Nu, Gelule, sunt treaz. Și pentru că eu am plătit și restaurantul ăsta, muzica se oprește acum. Am anulat restul de plată. Descurcați-vă cu proprietarul, că vine imediat să închidă lumina”, i-am rânjit în față, simțind o satisfacție bolnavă.
Finalul de pe marginea drumului: Cu valiza în mână și sufletul pustiu
N-am rămas să văd cum se bat cu ospătarii sau cum plânge mireasa că nu mai are tort. Am ieșit din restaurant în ploaie, cu singura valiză cu care venisem. Mama a alergat după mine în parcare, strigând că sunt un „blestemat” și că „distrug familia pentru niște mizerabili de bani”. „Nu pentru bani, mamă”, i-am zis printre dinți, „ci pentru că m-ai vândut ca pe un străin”.
M-am suit într-un taxi și m-am dus direct la gară. Nu mai aveam casă, nu mai aveam mamă, nu mai aveam frate. Aveam doar o foaie de la avocat și zece ani de viață pierduți printre roți de camion. În timp ce trenul se îndepărta de satul unde credeam că voi îmbătrâni, am primit un mesaj de la Gelu: „Te omor dacă ne ia banca casa”. Am zâmbit trist și i-am dat block.
Acum sunt din nou în cabină, undeva lângă Lyon. E frig, mănânc din nou la conservă, dar măcar știu că banii pe care îi fac azi nu mai ajung în buzunarele unor trădători. În România n-o să mă mai întorc nici la parastasul lor. Ce-am clădit cu dragoste, am dărâmat cu ură. Și adevărul e că, oricât de mare e vila, dacă e făcută pe hoție, miroase a canalizare de cum intri pe poartă. Să stea în ea, dacă o mai pot păstra.
