Am zis că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap când am terminat casa aia de la țară. Două camere, un hol mic și o bucătărie unde abia ne învârteai, dar era a noastră. Am tras cu Costel ca robii pe plantație să ridicăm zidurile alea.
El pe TIR, prin Spania și Italia, eu aici cu burta la gură, cu meșterii care furau cimentul dacă nu stăteam pe capul lor. Avem doi copii, unul de 3 ani care e argint viu și ăsta micu, de 6 luni, care abia a început să gângurească.
Totul era frumos, era liniște, până când „Ea” a decis că are prea mult timp liber la oraș și că vrea să ne „ajute”. Soacra mea, doamna Mioara. O femeie care, dacă n-are pe cine să calce pe gât, nu-i priește cafeaua de dimineață.
A venit „în vizită” cu un bagaj de parcă se muta definitiv și cu o privire de parcă intrase în grajd, nu în casa fiului ei. Din prima secundă cum a pus piciorul pe prispă, a început spectacolul. „Andreeo, da’ prafu’ ăsta de pe pervaz nu-l vede nimeni? Ești mamă sau ești chiriașă aici?”
Am înghițit în sec. Mi-am zis: „Andreea, taci. E mama lui Costel, a muncit și ea, l-a crescut cum a putut, nu vrei scandal în familie”. Dar femeia asta e venin curat. S-a dus direct la pătuțul celui mic, care dormea și el săracul după două ore de colici.
„Vai de mine, cum e îmbrăcat copilul ăsta? Îl ții în bumbacul ăsta subțire? Vrei să-mi răcești nepotul? Tu ai minte sau doar păr în cap?” Mi-a zis-o de față cu Costel. El, ce să zică? Se uita în farfuria cu ciorbă de parcă acolo era rezolvarea tuturor problemelor din lume.
„Mamă, las-o și tu pe Andreea, că știe ea ce face,” a îngăimat el, dar cu vocea aia de cățeluș plouat care știe că dacă o supără pe mămica, nu mai primește pachete cu sarmale și murături la iarnă. Atât i-a trebuit Mioarei.
„Auzi la el, știe ea! Păi uite, se vede cum știe! Casa e nespălată, mâncarea n-are niciun gust, parca e lătură de porci, și copiii umblă ca vai de ei. Costele, mamă, tu pentru asta muncești pe TIR? Să vii acasă la mizeria asta?”
M-am ridicat de la masă și am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Îmi tremurau mâinile pe lingură. „Auzi, mamă soacră, la mine în casă nu intri tu să faci legea. Dacă nu-ți convine mâncarea, drumul e liber până la gară. Eu n-am timp să lustruiesc clanțele 24 din 24, că am doi copii de care am grijă singură!”
S-a făcut liniște de se auzea cum fierbe apa pe plită. Mioara s-a uitat la mine cu o ură de am crezut că mă deochează pe loc. N-a mai zis nimic atunci, dar am văzut-o cum a început să șoptească cu Costel prin colțuri, cum îi arăta fire de păr pe covor și cum dădea din cap dezamăgită.
Zilele treceau și presiunea creștea. Într-o seară, când credeau că dorm, i-am auzit pe terasă. Costel fuma, iar ea îi turna otravă în urechi. „Costele, mamaie, tu vezi că ea nu e de nasul tău. Nu e gospodină, e leneșă. Dacă mor eu, copiii ăștia ajung la orfelinat cu ea. Ai văzut că ieri i-a dat celui mare lapte rece din frigider? Vrea să-l omoare!”
Costel tăcea. Tăcerea lui mă dorea mai tare decât insultele ei. Apoi a venit lovitura de grație. Am găsit sub pat, în camera unde dormea ea, un plic. Un plic desfăcut, cu un act pe care scria clar: „Cerere către Protecția Copilului”.
Femeia aia, soacra mea, începuse să strângă „dovezi” că eu sunt o mamă iresponsabilă. Scrisese acolo că nu le dau de mâncare, că îi bat, că în casă e focar de infecție. Voia să mă distrugă ca să-l convingă pe Costel să se mute cu ea la oraș, cu tot cu copii.
Mi s-a tăiat respirația. Inima îmi bătea să-mi sară din piept. În momentul ăla n-am mai fost Andreea aia cuminte care tace ca să fie bine. Am scos telefonul și am început să înregistrez tot ce zicea ea prin casă când Costel nu era de față. Și am avut ce înregistra.
Duminica, am avut masă mare. Venise și sora lui Costel cu bărbatul ei, venise și un vecin care ne ajutase cu gardul. Masa era plină: sarmale, friptură, prăjituri făcute de mine cu o noapte înainte, deși cădeam din picioare de oboseală.
Mioara stătea în capul mesei ca o regină mamă. „E bunicică mâncarea, Andreeo, dar se vede că te-ai grăbit. Carnea e cam ațoasă, dar na, ce să ceri de la cineva care n-a stat la coadă la carne pe vremea lui Ceaușescu,” a zis ea, rânjind la invitați.
Am lăsat furculița jos. „Știi ce, doamnă Mioara? Mai bine ațoasă carnea, decât otrăvit sufletul. Ia zi-ne și nouă, ce mai scrie în scrisoarea aia pentru Protecția Copilului? Aia în care zici că-mi bat copiii în timp ce tu dormi sub acoperișul meu și mănânci din banii munciți de fiul tău?”
Toată masa a înlemnit. Costel s-a albit la față. „Andreea, ce vorbești acolo? Ești nebună?” a sărit el. „Nu, Costele, nebună e cine a crezut că-mi poate fura copiii și viața fără să plătească!” am urlat eu de s-au trezit copiii plângând în camera cealaltă.
Am scos telefonul și am dat drumul la înregistrare. S-a auzit vocea ei clară, stridentă, de acum două zile: „Lasă, mamă, că o facem noi pe asta să plece cu mâna în cur. Îi luăm copiii, casa e pe terenul tău de la țară, o dăm afară și aducem o fată de la noi din sat, una care știe să asculte și să facă curat, nu o figurantă de-asta de la oraș.”
Mioara a sărit de pe scaun să-mi smulgă telefonul, dar vecinul a oprit-o. Costel se uita la ea de parcă vedea un monstru pentru prima dată. „Mamă… tu chiar ai zis asta? Chiar ai vrut să-mi strici casa?” a întrebat el cu vocea stinsă.
N-a mai fost loc de scuze. I-am aruncat geanta în curte, direct în noroi. „Ieși! Ieși acum din casa mea și să nu te mai prind la poartă că chem poliția și le arăt și lor ce „dovezi” ai inventat tu!” am strigat eu, plângând de nervi și de descărcare.
A plecat blestemând, urlând în gura mare pe uliță că sunt o vrăjitoare care i-a sucit mințile fiului ei. Oamenii de la porți se uitau ca la circ. Costel s-a pus pe trepte și și-a îngropat fața în mâini. Nu l-am lăudat, nu l-am consolat.
M-am dus la el și i-am zis scurt: „Dacă mai primești un telefon de la ea, dacă mai aud că te plângi de mâncare sau de praf după ce ea te-a pus împotriva mea, poți să te duci după ea la oraș. Eu aici îmi cresc copiii singură, dacă e nevoie.”
Acum e liniște. O liniște mormântală. Costel nu mai zice nimic, muncește prin curte de dimineața până seara, dar ochii lui sunt reci. Știu că o iubește pe maică-sa, dar mai știu că, din clipa aia, ceva s-a rupt între noi pentru totdeauna.
Ieri am primit un mesaj de la soacră-mea: „O să putrezești în casa aia, n-o să ai liniște cât trăiesc eu”. I-am dat block și am continuat să fac sarmale. De data asta, am pus destulă sare. Să fie de pomană pentru familia pe care am avut-o odată.
