La noi în munte, onoarea se măsoară în numărul de stele de pe pensiune și în lungimea gardului de piatră
Mă numesc Sorin și până sâmbăta trecută credeam că tatăl meu, Gică „Munteanu”, e un sfânt al turismului românesc. Omul a ridicat de la zero un complex în zona Bran-Moieciu de ziceai că ești în Elveția, nu pe drumurile noastre sparte de la județeană. Pensiunea „Izvorul Vieții” era mândria neamului, un castel de lemn și piatră unde toți ștabii de la București veneau să mănânce „tradițional” și să respire aer curat pe bani grei.
Nunta sora-mii, Roxana, trebuia să fie evenimentul care să ne sfințească afacerea și să ne spele de toate datoriile morale. Tata a cheltuit peste 80.000 de euro, bani munciți de mine pe TIR în Spania și de el din „combinații”, pe flori aduse cu avionul, formații care cer cât un apartament cu două camere în Brașov și un meniu cu căprioară și trufe. „Sorine, tată, azi arătăm lumii ce înseamnă familia noastră! Azi nu suntem doar cârciumari, suntem boieri!”, îmi zicea tata în timp ce își potrivea butonii din aur pe cămașa scrobită, rânjind la oglindă ca un rege pe domeniu.
Curtea era plină, mesele gemeau de sarmale învelite în foi de viță și platouri fine. 300 de invitați, de la primar până la șefi din poliție și inspectori de la mediu, toți veniți să se cinstească cu noi. Soarele bătea pe crestele Bucegilor, ospătarii roiau cu carafele de cristal pline cu apă „pură de izvor”, iar sora-mea arăta ca o păpușă de porțelan în rochia ei care a costat cât o garsonieră. Totul era perfect, un tablou de revistă care însă a început să miroasă a hoit fix când ne era lumea mai dragă și muzica mai tare.
Izvorul de sub pământ care a început să scoată la suprafață mizeria îngropată de 20 de ani
Prima a fost bunica. S-a albit la față după ce a luat o gură de apă și a zis că „apa asta are gust de fier vechi și de moarte”. Tata a repezit-o imediat, i-a zis să tacă dracu, că e bătrână și are gura amară de la fiere. Dar după jumătate de oră, la masa „ștabilor”, soția prefectului a început să vomite direct pe fața de masă din dantelă. Apoi, unul câte unul, copiii care se jucau lângă fântâna arteziană au început să se țină de burtă și să urle de durere, prăbușindu-se pe gazonul ăla englezesc tăiat la linie.
Am fugit la bucătărie să văd ce dracu se întâmplă, crezând că e de la mâncare, că s-a stricat maioneza sau ceva. Bucătarul-șef tremura tot cu o cană în mână. „Domnule Sorin, apa de la robinet… are o culoare ciudată. E gălbuie și pute a chimicale de te dă jos. Nu putem să mai spălăm nici măcar legumele!”. În spatele pensiunii, acolo unde tata săpase cu mâna lui un puț de mare adâncime ca să nu mai plătească ratele la apă către rețeaua comunei, pământul începuse să bolborosească negru.
M-am întors în cortul de nuntă și l-am găsit pe tata în spate, după niște paravane. Era transpirat tot, deși afară era răcoare de munte. „Tată, ce e cu puțul ăla? Ce e în apă? Oamenii cad pe capete, vine salvarea!”, i-am șoptit, strângându-l de braț până i-a pârâit cămașa. S-a uitat la mine cu o privire de animal încolțit, aia de am văzut-o doar când l-au călcat mascații în ’95. „Taci dracu, Sorine! Zi-le că e enterocolită, zi-le orice! Dacă află ăștia ce e jos, ne mănâncă pușcăria pe toți!”, mi-a mârâit el printre dinți, tremurând de frică.
Umbra trecutului a intrat la nuntă fără invitație, purtând cizme de cauciuc murdare de păcură
În timp ce primele trei ambulanțe urcau cu sirenele urlând dealul spre noi, la poartă a apărut Sandu. Sandu a fost sluga tatei în anii ’90, când tata era mare șef la o fostă fabrică de piele care a dat faliment imediat după ce a „privatizat-o” el cu băieții deștepți. Sandu dispăruse din sat de vreo zece ani, toată lumea zicea că a murit prin străinătate. Acum stătea acolo, în mijlocul luxului nostru de mii de euro, cu o salopetă ruptă și un rânjet de drac care știe că a venit timpul plății.
„Gicuță, ce faci, băi, boierule? N-ai mai putut să ții dopul la sticlă?”, a strigat Sandu de s-a oprit muzica și s-au întors toți invitații care încă mai stăteau în picioare. Tata a încercat să-l împingă spre parcare, să-i bage bani în buzunar, dar Sandu l-a scuipat direct pe pantofii ăia scumpi. „Ce faceți, băi, bogaților? Vă place gustul de acid sulfuric și cianură? Că de-asta i-ați dat lui Gică voturile și respectul, să scape el de 40 de butoaie de la tăbăcărie îngropându-le sub temelia pensiunii ca să nu plătească ecologizarea!”.
Liniștea care s-a lăsat a fost mai grea decât tot muntele ăla. Sandu s-a întors spre noi și a început să urle cum, în ’98, când tata a dărâmat depozitul fabricii, în loc să ducă deșeurile toxice la groapa specială, a plătit doi oameni să sape un șanț uriaș chiar pe locul unde zece ani mai târziu a ridicat „Izvorul Vieții”. Sperase că butoaiele de fier vor ține o sută de ani, dar coroziunea și apa de munte n-au iertat. Acum, puțul privat al tatei pompare otravă curată direct în paharele invitaților.
„Perla Branului” s-a transformat în focar de infecție și loc de crimă în direct sub ochii poliției
Nunta s-a spart ca un geam lovit cu barosul. Primarul și șeful de post, care cu zece minute înainte ciocneau pahare cu tata, acum se uitau la el cu o ură de moarte, mai ales că și copiii lor erau pe tărgi, cu perfuzii în mâini. Sora-mea a leșinat în rochia de mireasă, dându-și seama că tatăl ei, „eroul” care i-a făcut nuntă de prințesă, a otrăvit-o chiar pe ea și pe viitorul ei soț doar ca să facă economie la facturi și să-și ascundă porcăriile din tinerețe.
Inspectorii de la mediu, treziți brusc din aburii alcoolului, au început să dea telefoane la centru. Puțul tatei, pe care îl lăuda în toate revistele de turism ca fiind „miracolul din adâncuri”, devenise o pompă de moarte. În cort se auzeau doar gemete, urlete de disperare ale părinților și sunetul tărgilor care se loveau de picioarele meselor pline de mâncare scumpă. Tata stătea în mijlocul grădinii, cu butoanele de aur smulse de la cămașă, uitându-se pierdut cum îi pun cătușele în fața tuturor.
Nu și-a cerut iertare. Nici măcar nu s-a uitat la mama care urla de durere pe scări. Se uita doar la clădirea aia imensă, la „imperiul” lui de carton, care acum trebuia dărâmat din temelii pentru decontaminare. „Am vrut doar să fiu cineva, Sorine… să nu mai fim săraci ca bunicii tăi”, mi-a șoptit când treceau cu el spre dubă. „Ai vrut să fii boier pe cadavre, tată! Ne-ai pus cianură în pahare la nunta sora-mii!”, i-am răcnit în față, cu o scârbă care mă făcea să-mi vină să-mi smulg pielea de pe mine.
Când se stinge muzica și rămâi doar cu blestemele oamenilor pe care i-ai nenorocit pentru bani
Acum pensiunea e sub sigiliu și miroase a moarte de la un kilometru. Gardul ăla frumos de piatră a fost dărâmat de buldozerele care sapă după butoaiele toxice. Toată valea ne blesteamă numele, copiii din sat ne aruncă cu pietre în geamuri. Sora-mea a plecat din țară, nici nu mai vrea să audă de noi, a zis că pentru ea tata a murit în seara aia. Mama plânge prin tribunale, încercând să vândă până și apartamentul în care am crescut ca să plătească daunele uriașe cerute de familiile celor care au rămas cu sechele la rinichi.
Stau noaptea pe prispa casei vechi a bunicilor, singura care n-a fost pusă sub sechestru, și mă uit spre dealul unde strălucea „Izvorul Vieții”. Nu mai e nicio lumină acolo, doar un schelet de grinzi negre și o gaură imensă în pământ care pute a sulf și a minciună românească. Tata va muri probabil în pușcărie, dar ce e mai rău e că ne-a omorât sufletele la toți. Nu mai suntem boierii de la Bran. Suntem șmenarii care au pus otravă în apa de botez și de nuntă a propriului neam.
Sandu a dispărut din nou, probabil e prin vreun birt cu banii pe care i-a stors de la tata înainte de nuntă ca să tacă. El e singurul care a câștigat. Noi? Noi am rămas cu gustul ăla de fier vechi în gură și cu imaginea nepoților vecinilor zbătându-se pe podeaua cortului de nuntă. Dacă treceți prin Bran și vedeți o ruină care pute a chimicale pe un deal frumos, să știți că aia e „moștenirea” noastră. Nu vă opriți. Nu beți apă. În țara asta, sub cele mai frumoase pensiuni se ascund adesea cele mai mari jeguri umane.
Finalul nu e cu iertare sau cu „învățături”. Nu există iertare când viața unui om atârnă de un aparat pentru că tu ai vrut să economisești banii de gunoi. Rămânem doar cu ura, cu procesele și cu conștiința că tot aurul tatei n-a putut să acopere mirosul de hoit care a ieșit din pământul familiei noastre. Am vrut să fim boieri și am ajuns ciumații munților.
