Vreți să știți cum se fac banii adevărați în România? Nu din afaceri cu statul, nu din videochat și nici din munca pe TIR prin Spania. Banii grei se fac din disperarea părinților care vor să-și vadă odraslele „realizate”. Eu, Vasile, am fost zeul lor timp de două decenii. În Brăila, dacă nu treceai pe la mine prin sufragerie, nu existai pe lista de admiși la nicio facultate de renume.
Stăteam într-un apartament de două camere, într-un bloc gri, să nu bat la ochi. În fața blocului, un Duster obosit, să zică vecinii că sunt un biet profesor de liceu care abia își târâie zilele de la un salariu la altul. Dar în spate, în conturile deschise pe numele soacrei, se adunau sume care ar face și un primar să crape de invidie. Aveam două vile în construcție și apartamente în București, date în chirie la studenți care, culmea, trecuseră tot pe la mine prin „instruire”.
„Domnule profesor, faceți ceva, că-l omoară taică-su dacă nu ia 9 la Bac”, îmi plângeau mamele pe hol, în timp ce scoteau plicul cu euro din poșeta luată pe credit. Le priveam rece. Știam că unii vânduseră pământul de la țară, moștenit de la bunici, ca să-i plătească lui „Vasilică” meditațiile. Ședința de două ore costa cât o rată la bancă, dar eu nu vindeam doar matematică. Eu vindeam certitudinea că „ce zice lumea” va fi de bine.
Afișam o figură de sfânt al cifrelor. „La mine e disciplină de fier, doamnă. Dacă nu muncește, îl dau afară!” era replica mea standard. În realitate, munca era ultima lor grijă. Tot ce trebuiau să facă era să aibă telefoanele încărcate și să facă parte din grupul select. Un grup despre care nu se vorbea, dar pe care toți îl visau. Era biletul lor către o viață de lux, clădită pe o minciună gogonată.
Grupul „Logaritmi și Succes” și pozele care valorau cât o viață de om
Secretul meu nu stătea în culegerile de Gheba sau Gazeta Matematică. Secretul stătea în „Sursa”. O fostă colegă de facultate, ajunsă mare sculă prin minister, care avea nevoie de bani pentru a-și plăti luxul din București. Cu 48 de ore înainte de orice examen național, pe grupul de Telegram criptat „Logaritmi și Succes”, apăreau minunile. Poze clare, făcute direct de pe foile de examen „extrase” din plicuri sigilate.
Sâmbăta seara, sufrageria mea se transforma în buncăr. Cei zece „aleși” – copiii celor mai influenți oameni din oraș – veneau pe rând. Lucram fix subiectele alea. „Vedeți, copiilor, instinctul meu de profesor îmi spune că anul ăsta pică analiza matematică de clasa a XII-a, varianta asta specifică”. Ei notau ca roboții, învățau rezolvările pe de rost, fără să înțeleagă nici măcar ce e ăla un derivat.
Ieșeau de la examen rânjind. „A picat fix ce-am lucrat cu domnu’ profesor! E un geniu!”. Părinții erau în delir. Veneau cu sticle de whisky de mii de lei, cu parfumuri și, cel mai important, cu restul de bani. Eram o fabrică de elite de carton. Brăila se mândrea cu „generația de aur”, în timp ce restul copiilor, ăia amărâți care chiar învățau, se uitau lung la notele de 7 și 8, întrebându-se unde au greșit.
Totul mergea ca uns. Eram de neatins. Aveam spatele asigurat de inspectorat, că doar și copiii lor trecuseră prin sufrageria mea. Până într-o zi de marți, când orgoliul m-a făcut să cred că sunt mai puternic decât legea. A venit la mine un comisar de poliție, unul nou în oraș, „venetic” cum îi ziceam noi. Voia meditații pentru fiul lui, David, un puști care abia știa tabla înmulțirii.
Când îi zici „nu” cui trebuie, numărătoarea inversă începe
„Domnule comisar, locurile la mine sunt ocupate pe următorii doi ani. Și oricum, prețul meu e fix. Nu fac reduceri pentru uniformă”, i-am zis, privindu-l de sus. Omul a încercat să fie diplomat: „Haideți, domn’ profesor, suntem oameni, ne ajutăm între noi. Băiatul are nevoie de nota asta pentru Academie”. L-am pufnit în râs. „Să se ducă la Academie la școala de șoferi, atunci. La mine intră doar cine are portofelul gros și capul… măcar puțin deschis la sugestii”.
L-am dat afară din casă ca pe un ultim pârliț. Nu știam că polițistul ăla era genul care nu uită și nu iartă. A început să sape. Dar n-a săpat în documentele mele, că știa că sunt „betonat”. A săpat în sufletul unui puști, Andrei, un fost elev de-al meu pe care îl umilisem public pentru că părinții lui întârziaseră cu plata unei luni de meditații. Îl dădusem afară din grup și îi spusesem că o să ajungă să măture strada.
Andrei, de ciudă, înregistrase tot. Nu doar lecțiile, ci și momentele în care eu mă lăudam cu „relațiile mele de la București”. Avea capturi de ecran cu grupul de Telegram, avea mesaje în care eu le spuneam clar: „Dacă suflați o vorbă, vă distrug viitorul”. Comisarul avea acum bomba în mână, dar a așteptat momentul perfect să o detoneze. A așteptat marea finală: Gala Absolvenților.
Marea umilință: Șampanie, sarmale și cătușe la desert
Era o seară toridă de iulie. Cel mai scump restaurant de pe faleză era plin. Primarul, șeful poliției, inspectorii – toți erau acolo. Se mâncau sarmale fine, se bea șampanie franțuzească și se țineau discursuri despre „viitorul strălucit al tinerilor noștri”. Eu eram la masa de onoare, ca un naș al educației. Toți veneau să dea noroc cu mine. „Să trăiți, domn’ profesor, sunteți mândria orașului!”.
La un moment dat, luminile s-au stins pentru proiecția video cu momentele din liceu. Dar în locul pozelor cu balul bobocilor, pe ecranele gigantice au apărut alte imagini. Erau capturile de pe Telegram. Subiectele de la Bac, rezolvate de mine cu scrisul meu inconfundabil, trimise cu o seară înainte de examen. Apoi, un clip audio: vocea mea, clară, spunând: „Nu mă interesează dacă sunteți proști, cât timp părinții voștri cotizează. Nota e garantată, inteligența e opțională”.
S-a lăsat o liniște de mormânt. Puteai să auzi cum scârțâie gheața în pahare. Părinții din sală, ăia care mă plătiseră, au început să se albească la față. Știau ce urmează. Nu era vorba doar de mine, era vorba de copiii lor care urmau să fie exmatriculați și să le fie anulate diplomele. Primarul s-a ridicat și a plecat pe ușa din spate. Inspectorul general a început să tremure, ștergându-și sudoarea cu un șervețel.
Ușile s-au trântit. Comisarul pe care îl jignisem a intrat în sală, dar nu singur. Erau băieții de la mascați. S-au îndreptat direct spre masa mea. „Domnule Vasile, se pare că matematica dumneavoastră n-a dat rezultatul scontat azi. Avem un mandat de aducere și câteva mii de pagini de explicații de cerut”. Mi-au pus cătușele chiar acolo, în fața tuturor, lângă platoul cu sarmale pe jumătate mâncate.
Când se trage cortina, rămâi singur cu cifrele tale moarte
M-au scos din restaurant prin mulțimea de oameni care, cu zece minute înainte, mă pupau în fund. Acum, unii mă scuipau, alții urlau că le-am distrus copiii. „Hoțule!”, „Escrocule!”, „Ne-ai luat banii și ne-ai lăsat pe drumuri!”. De parcă ei nu fuseseră complici. De parcă nu ei veniseră la mine cu plicul, rugându-mă să facem „o manevră”. Asta e ipocrizia românească: ești erou cât timp merge treaba, și ești javră când te prind.
Ancheta a fost un măcel. Au anulat notele la peste 200 de elevi din ultimii trei ani. S-a lăsat cu procese, cu diplome arse, cu tineri care au fost dați afară din universități din străinătate. Un oraș întreg a fost pătat. „Geniile” mele de carton s-au trezit că nu știu să facă o adunare fără mine. Iar eu? Mie mi-au pus sechestru pe tot. Vilele alea la care visam sunt acum ruine năpădite de bălării, sub sigiliul statului.
Stau acum în celulă și mă uit la pereții ăștia scorojiți. Nu-mi pare rău de ei. Îmi pare rău că am fost prost și n-am știut când să mă opresc. Părinții români vor titluri, nu carte. Vor să se laude la nuntă că fiul lor e „doctor”, chiar dacă nu știe unde e ficatul. Eu le-am dat ce-au vrut. Am fost oglinda lor, o oglindă scumpă și mincinoasă.
Mâine e ultima înfățișare. Avocatul mi-a zis că „s-a dat ordin de sus” să fiu dat exemplu. Colega de la minister a „cântat” tot ca să scape cu suspendare. Sunt singur. Soția a intentat divorț și a fugit cu ce-a mai putut salva prin conturi străine. În Brăila, numele meu e acum o înjurătură. Dar știți ce e cel mai trist? Dacă aș ieși mâine, jumătate din părinții ăia care m-au huiduit m-ar suna din nou. „Domn’ profesor, nu ne ajutați și pe noi? Că e greu examenul anul ăsta…”
Se aude zăvorul. E ora de plimbare. Mă uit la cerul ăsta prin gratii și îmi dau seama că, la final, singura cifră care contează e zero. Zero prieteni, zero viitor, zero respect. Am vrut să fiu rege într-o lume de supuși vânduți, și am sfârșit ca un număr matricol pe o haină vărgată. Asta e matematica vieții mele, și de data asta, rezultatul e cu minus infinit.
