Dacă îmi spunea cineva acum zece ani că o să ajung servitoarea neplătită a unui bărbat care se crede zeu pentru că aduce un salariu acasă, îi râdeam în față.
Acum stau între pereții ăștia de apartament cu două camere din Drumul Taberei, cu Rareș în brațe, arzând de febră, și simt cum îmi crapă capul de la mirosul de ceapă prăjită.
Cătălin a intrat pe ușă, și-a aruncat ghetele pline de noroi direct pe covorul proaspăt spălat și s-a uitat la mine de parcă eram o pată de grăsime pe care a uitat s-o șteargă.
„Iar n-ai făcut sarmalele alea? Ce dracu ai păzit toată ziua, Marie? Stai cu plodul în brațe și freci menta, în timp ce eu mă rup la muncă să plătesc ratele la bancă!”
Vocea lui îmi zgâria timpanele mai rău decât plânsul ascuțit al lui Rareș, care nu se mai oprea din cauza colicilor și a febrei de 39 care nu voia să scadă sub nicio formă.
M-am uitat la el, cu ochii injectați de nesomn, și am simțit cum mi se pune un nod în gât, dar nu de plâns, ci de un venin pe care îl țineam ascuns de ani de zile.
„Cătăline, copilul e bolnav, mama ta are nevoie de pastilele de inimă la oră fixă, iar eu n-am apucat nici să mă spăl pe față de ieri. Nu sunt robotul tău, sunt soția ta!”
A rânjit scârbit, s-a trântit pe canapea și a dat drumul la televizor la maximum, ignorând complet faptul că micuțul tresărea de groază la fiecare răcnet al comentatorilor sportivi.
Duminică a fost picătura care a umplut paharul, o zi pe care n-o s-o uit cât oi trăi, pentru că atunci am înțeles că pentru omul ăsta nu însemnăm nimic, nici eu, nici copilul.
Terminasem siropul de febră și Rareș începuse să delireze, așa că l-am rugat pe Cătălin, aproape în genunchi, să stea zece minute cu el cât fug până la farmacia de la parter.
S-a uitat la mine de parcă îi cerusem să-și taie o mână, și-a luat cheile de la mașină și mi-a zis scurt că el „are treabă”, că s-a săturat de „isteriile” mele de mamă disperată.
M-am închis în baie, m-am așezat pe gresia rece și am plâns în pumni, înfundat, ca să nu mă audă soacra-mea, Doina, care stătea în camera cealaltă, mută și palidă de când venise din Italia.
Când am ieșit, tremurând toată, i-am zis cu o voce pe care nici eu n-am recunoscut-o: „Cătăline, gata. Nu mai pot. Vreau să divorțăm. Ia-ți ce vrei și lasă-ne în pace.”
A început să râdă în hohote, un râs hidos care i-a umflat venele de la gât, s-a apropiat de mine și mi-a suflat fumul de țigară direct în față, sfidător și plin de ură.
„Divorț? Cu ce bani, fă proasto? Unde te duci, la mă-ta la țară, să dormiți toți șase într-o cameră cu pământ pe jos? Apartamentul ăsta e pe numele meu, tu ești doar chiriașă!”
S-a cărat trântind ușa, lăsându-mă în mijlocul sufrageriei cu o senzație de gol în stomac pe care n-o pot descrie, simțind cum mi se prăbușește tot cerul deasupra capului.
Luni dimineață, soacră-mea m-a bătut ușor pe umăr în timp ce făceam cafeaua, cu mâinile alea muncite și crăpate de anii în care a spălat bătrâni prin Italia ca să ne trimită nouă bani.
„Marie, tată, hai în bucătărie să vorbim un pic”, mi-a zis ea, și am văzut în ochii ei o sclipire pe care n-o mai văzusem de când s-a întors bolnavă în țară.
A scos din halat un dosar legat cu un elastic de bani și l-a trântit pe masa plină de firimituri, uitându-se lung la mine, cu o compasiune care m-a făcut să tremur.
„Eu am auzit tot aseară. Și am văzut destule în lunile astea de când stau aici. Cătălin e fiul meu, dar e o lepădătură de om, exact ca taică-su, Dumnezeu să-l ierte, că m-a bătut până m-a zăpăcit.”
Mi-a deschis dosarul și mi-au sărit în ochi niște acte notariale proaspete: un apartament cu trei camere, în centru, cumpărat cu banii cash pe care îi strânsese ea în zece ani de „străinătate”.
„E pe numele tău, Maria. Exclusiv pe numele tău. Am fost la notar când am zis că merg la analize. Pentru că tu ești singura care a avut grijă de mine, nu fiul meu care mă vede ca pe o pensie pe picioare.”
Dar n-a fost tot. Mi-a întins un bilet mototolit, găsit în buzunarul hainei lui Cătălin, pe care scria clar: „Păpușă, mai rabdă puțin, scap de nevasta aia isterică și de babă și ne mutăm noi.”
Banii pe care îi „trimitea el la bancă” pentru rate erau, de fapt, cheltuiți pe cadouri scumpe pentru o colegă de la depozit, în timp ce eu număram mărunțișul pentru laptele lui Rareș.
Când a venit Cătălin seara acasă, gata să mai urle o tură că nu sunt vasele spălate, a găsit casa goală, un miros de curățenie și o singură foaie lăsată pe masa din bucătărie.
Nu i-am lăsat nicio explicație siropoasă, i-am lăsat doar cererea de divorț și o copie după noul meu act de proprietate, ca să vadă ce a pierdut din cauza lăcomiei și a nesimțirii.
Am plecat cu Rareș și cu Doina, soacra mea, care acum e „mama” mea adevărată, pentru că am realizat că familia nu e cine te scuipă, ci cine te ridică din genunchi când nu mai poți.
Cătălin a rămas în apartamentul ăla plin de igrasie, cu ratele la bancă pe care nu le mai poate plăti singur, iar „păpușa” lui l-a lăsat imediat cum a aflat că mămica lui nu mai are bani.
Acum stau în noul meu balcon, beau o cafea liniștită și îl privesc pe Rareș cum se joacă, în timp ce Doina îmi povestește cum o să punem noi flori la geam la primăvară.
Viața e scurtă și e prea dură ca să o irosești lângă un om care te vede ca pe o slugă; uneori, salvarea vine de unde te aștepți mai puțin, dintr-o mână muncită și un suflet care știe ce înseamnă durerea.
