Cinci ani. Cinci ani de când mănânc sarmale reîncălzite, de când plătesc ratele la bancă din alocația copiilor și de când nu mi-am mai cumpărat o rochie nouă, că „n-avem, mamă, avem rate”.
Stau în apartamentul ăsta cu două camere, cu copiii urlați pe pereți, în timp ce el, soțul meu, a uitat cum arată lopata sau cum se duce un copil la grădiniță. I-am zis alaltăieri: „Băi omule, trage și tu de gardul ăla din curte că se dărâmă, ce zice lumea pe uliță?”.
S-a uitat la mine de parcă eram un gândac. Nici nu mi-a răspuns. A plecat trântind ușa. Asta a fost prima dată când am simțit că ceva s-a rupt de tot.
De luni de zile simțeam că ceva e putred. Telefonul stătea mai mult cu fața în jos pe masă, iar când îl întrebam de banii de chirie, se făcea că nu aude. „Ai înnebunit, femeie? Ce cauți în viața mea?”, îmi urla când îi ceream explicații.
Într-o seară, sub pretextul că pleacă la un prieten să vadă un meci, a ieșit din casă. Am simțit un nod în stomac. Nu era meci. Era ceva ce nu voiam să văd, dar trebuia să aflu.
M-am dus la apartamentul pe care îl închiriam la marginea orașului, cel în care stătea soră-mea, Cristina. Am zis că poate a rămas fără bani și l-a sunat pe el să o ajute.
Am urcat treptele alea jegoase până la etajul trei. Voiam doar să-i cer scuze Cristinei pentru ultima ceartă, că eram amândouă cu nervii la pământ. Dar când am ajuns la ușă, n-a fost nevoie să bat.
Ușa era întredeschisă. I-am auzit râzând. Era un râs murdar, un râs care îți zgârie timpanul. Vocea lui, vocea soțului meu, se auzea clar: „E proastă, nu știe nimic, crede că sunt la meci”.
Mi s-a înnegrit totul în fața ochilor. Am împins ușa cu toată puterea mea de mamă epuizată și umilită. Ce am văzut în patul ăla mi-a înghețat sângele în vine.
Erau ei. Soțul meu și sora mea, sânge din sângele meu. Ea, care mânca la masa mea de Crăciun, ea, care ținea copiii mei în brațe și îi pupa pe frunte, stătea acum goală lângă omul cu care am clădit totul.
N-au țipat. N-au sărit din pat. S-au uitat la mine cu o liniște care m-a durut mai rău decât orice palmă. „Ce cauți aici?”, a zis sora mea, cu o țigară în mână.
Am simțit cum mi se aprinde totul în piept. Nu am plâns. Am luat geanta de pe umăr și i-am dat una peste față, de a zburat țigara din ea direct în cearșafurile lor.
Nu mai există cale de întoarcere. Copiii sunt la mama, eu am scos tot din casă. Nu le-am lăsat nici măcar lingurile. Am vândut ce s-a putut, am închis conturile, iar mâine plec la muncă în Italia.
Sora mea și cu el? Să fie sănătoși împreună în casa aia închiriată. O să îi bată soarta mai rău decât aș putea eu să o fac. Să plătească ei ratele, să vadă ei cum e când „nu mai sunt bani”.
Nu mă mai uit în spate. Am plecat cu capul sus și cu inima rece ca gheața. Ce zice lumea? Să zică ce vrea, că oricum n-au trăit ei viața mea.
