Stau acum pe marginea patului ăsta cu salteaua cumpărată în rate și mă holbez la perete. Patru ani jumate de căsnicie, doi copii care se bat pe o jucărie și un frigider în care bate vântul. Țin minte cum ne-am mutat aici, în casa asta bătrânească de la marginea orașului, cu speranțe mari și cu banii trimiși de tata din Spania. Munceam până ne cădeau mâinile, eu cu copiii, el pe șantier, trăgeam la aceeași căruță. Dar acum câțiva ani, totul s-a rupt. El a început să vină acasă doar să mănânce și să se uite în tavan. Ratele la bancă ne mănâncă zilele, iar el s-a mutat cu trupul și sufletul pe canapea, cu ochii în telefonul ăla blestemat.
De șase luni, bărbatul meu, Ionuț, parcă nu mai era al meu. Copiii îi cereau să-i ducă la grădiniță, iar el zicea că n-are benzină, că e obosit, că îl doare spatele. Buruienile prin curte ajunseseră cât gardul, iar eu spălam scutece și haine de mână, că s-a stricat mașina de spălat și n-avem bani de alta. Când îl rugam să pună o mână de ajutor, zbiera la mine de se cutremura geamul. „Ce vrei, fă? Eu vin rupt de la muncă! Tu ce dracu’ faci acasă toată ziua, stai cu fundul pe banană?” Așa îmi zicea. Înghițeam în sec, plângeam în baie să nu audă ăștia micii și mergeam mai departe, că „ce zice lumea” dacă ne despărțim? Avem doi copii, nu te joci cu casa și cu gura lor.
Dar suspiciunile mă rodeau pe dinăuntru ca un vierme. Îi găseam mesaje șterse, mirosea a parfum scump când venea de la „bere cu băieții” și își schimbase parola la telefon, chestie pe care n-o făcuse în cinci ani de zile. Într-o seară, pe la zece, a zis că se duce până la magazin să ia o pâine și un suc. N-a mai venit înapoi o oră. Copiii adormiseră. M-am uitat pe geam, mașina lui era parcată puțin mai încolo, pe o străduță lăturalnică, la doi pași de casa noastră. Mi s-a strâns stomacul într-un nod. Am ieșit în papuci pe betonul rece, fără geacă, doar cu un fular tras pe umeri, decisă să văd ce naiba se întâmplă.
Când am ajuns la mașină, era goală. Dar lumina de la becul de la intrarea casei vechi a mătușii mele, casa aia lăsată părăsită unde nu locuiește nimeni, era aprinsă. Ușa era doar trântită, nu închisă cu cheia. Am împins-o încet, cu inima bătându-mi în gât ca un ciocan hidraulic. În hol mirosea a țigări scumpe și a gel de duș de femeie. Pașii mei nu se auzeau pe dușumeaua veche. M-am apropiat de camera din fund, de unde se auzeau niște șușoteli și râsete înăbușite. Când am pus mâna pe clanță și am deschis, am crezut că îmi pierd mințile. Ionuț era în pat, gol, iar femeia de lângă el… femeia de lângă el și-a tras cearșaful pe ochi.
Era Mihaela. Sora mea. Sânge din sângele meu. S-a făcut albă ca varul, tremura toată și a început să se bâlbâie: „A… Ana… nu e ce crezi tu…”. Ionuț a sărit ca ars din pat, s-a împiedicat de propriii pantaloni și a urlat la mine: „Auzi, ia nu mai face scandal aici că nu e treaba ta ce fac eu! Oricum erai ociobănită și n-aveam ce discuta cu tine!” Atunci n-am mai plâns. Nici o lacrimă n-a căzut. Am pus mâna pe un scaun de lemn de la intrare, l-am trântit de pământ de s-a făcut fărâme și le-am zis doar atât, cu o voce care nu mai era a mea: „Sunteți morți amândoi pentru familia asta. Să văd cu ce plătiți pâinea la copii.”
